Salut. Eu sunt Paul Cioran. Vreau sa fac filme

Am inceput interviul asta de o mie de ori. Intr-un miliard de feluri. Intr-una dintre variante ma gandeam ca poate o sa va intereseze povestea unui fost publicitar, care intr-o zi si-a luat inima in dinti si s-a aruncat in gol. S-a dus sa faca filme, ca asa a simtit el ca trebuie.

Mi-am spus ca subiectul o sa ii intereseze pe unii care se gandesc sa plece din publicitate, pentru ca au si ei pasiunea asta, dar nu stiu cum sa faca. Pentru ca iti trebuie mult curaj. Trebuie sa stii cum sa tragi suficient de mult aer in piept ca sa poti trai in apnee. Stii de unde pleci. De la un job de copywriter, eventual bine platit, dar habar n-ai unde ajungi. Si industria asta a filmului e rea, meschina, nerecunoscatoare.

Da, nu mergea asa. Nu era un inceput suficient de bun. Apoi m-am gandit sa leg interviul cu omul asta de festivalul de scurtmetraj de la Clermont-Ferrand, care s-a intamplat in februarie. La care el a prezentat „Alb”, un film despre un taietor de lemne din creierii muntilor, care isi omoara familia si dupa aia se arunca intr-o usa cu cuie impotriva ursilor.

Prima oara cand am vazut „Alb”, de Paul Cioran (da, e nepotul lui Emil, dar asta n-are importanta) pe un ecran mare am crezut ca o sa incep sa plang ca proasta. Nu numai pentru ca filmul e bun si ma copleseste de fiecare data. Si nici pentru ca multi din aia 600 de oameni din sala s-au cutremurat la sfarsit si s-a auzit. Pentru ca stiu ce-a insemnat filmul asta pentru Paul.

De ce-as scrie numai despre Audiard si despre Scorsese? Imi sunt mai departe decat imi e el. Nu mi-au imprumutat carti, nu m-au certat ca nu am vazut nu stiu ce film si nu m-am simtit niciodata mandra de ei!

Daca nu va intereseaza ce scriu, pentru ca Paul Cioran nu e inca un regizor cunoscut, asta e. Eu o sa incep asa: asta e un interviu cu Paul Cioran, fost publicitar, cinefil inrait si intolerant, 1st AD sau second eidi ca trebuie sa puna si omul o paine pe masa. Regizor de film care e in stare sa vanda blana ursului din padure pentru puritatea actului artistic.

La inceput a fost vointa

Fascinatia pentru cinema a inceput intr-a XI-a, cand am mers la un fel de scoala de vara, in Sibiu, unde am vazut niste filme care mi-au ramas : „A saptea pecete” a lui Bergman si „Prova d’orchestra” a lui Fellini.

Am facut atunci primul exercitiu filmat, de care si uitasem pana acuma, cu o fata legata cu o funie de un scaun, intr-un apartament gol. Asta e tot ce-mi amintesc. Nu mai stiu ce eram eu la filmul asta. Eram vointa.

Daca vrei, asta poate fi un rudiment de definitie pentru ce inseamna sa faci filme. Vointa sa faci tu o poveste, asta e fundamentala. Nu scoala, nu resursele pe care le ai. E o vointa care vrea sa faca un film. Si nu conteaza nici motivele.

Dupa cateva slujbe in presa, s-a nimerit ca o prietena de-a unei prietene sa stie o agentie mica pe vremea aia, Propaganda. S-a intamplat ca agentia aia de apartament in care am fost primul copywriter sa creasca bine. Dar nu am avut ca tinta sa lucrez in publicitate. Pur si simplu a fost un context de viata.

Si tot asa, la un moment dat, am reusit sa-mi fac curajul sa le zic la revedere si sa ma duc sa fac film. 

Nu mai stau, ca plec

Publicitatea si filmul nu sunt indepartate. Multe dintre mijloacele pe care le foloseste unul le regasesti si la celalalt. Doar ca la publicitate promovezi ceva. Aici au intervenit rezervele mele. E un domeniu extrem de solicitant din punct de vedere creativ.

Si mai aveam o problema, pe care sunt convins ca o au foarte multi oameni cu publicitatea, dar pe care o inteleg. E sentimentul de pierdere de vreme si de energie. Pentru ca tu trebuie sa te gandesti la 100 de idei, din care seful iti alege cateva. Pe alea le dezvolti si le arati clientilor. Dupa aia, in situatia fericita, clientul alege una. Restul de 99% din efort e degeaba.

Nu stiu daca mi s-a intamplat vreodata sa pot sa reciclez vreo idee de la un client la altul. Sau a fost in mod exceptional si atunci, inevitabil, ai senzatia ca te consumi degeaba. Si la film treci prin mai multe variante si la scris, si la montat, faci duble. Efortul e intens. Dar pentru ca e mai personala treaba, inghiti mai usor efortul asta.

Como se dice „reverse engineering”?

La un moment dat, am inceput sa ma uit la filme altfel. Omul „normal” se uita la un film pentru linia unei povesti. Omul „anormal” se uita si pune in miscare un soi de „reverse engineering”. Te gandesti cum a fost facut. Nu neaparat lucrurile de tehnica, ci vizunea.

Paradoxal, un film este cel mai artificial lucru din lume. Dar daca e facut bine are o unitate si o fluiditate nemaipomenite.

E artificial pentru ca e facut din bucatele care nu au legatura unele cu altele, filmate la zile distanta, in cu totul alte conditii, cu zeci de oameni care contribuie fiecare la particica lui. Unitatea si forta pe care le are un film bun sunt realmente paradoxale.

Statistic vorbind, cum spune prietenul tau, Sidney Lumet, probabilitatea e mai mare sa iasa prost. Procesul de facere este la fel de complicat si la un film prost si la unul bun.

Reverse engineering e, ca sa fac o paralela, ca atunci cand iei o masina si o desfaci in bucati. Te uiti unde este fiecare surub, ce parte se prinde de alta, ce parte asigura forta, ce parte asigura o stabilitate. In esenta, reverse engineering-ul asta inseamna ca-ti pui foarte multe intrebari. Te gandesti: „oare de ce e miscarea asta de camera?”.

Geneza dupa (fara virgula) Paul

Practic? La mine a inceput asa. Eram la munca, m-am ridicat si m-am dus la un alt birou. Am luat o foaie si un pix si m-am apucat sa desenez dreptunghiuri. Un lucru fundamental pe care trebuie sa il inveti daca vrei sa scrii un scenariu, e ca toate lucrurile se intampla intr-un dreptunghi, ecranul. M-am apucat sa fac patratele si sa desenez omuleti cu liniute, cu ce vedeam atunci, in momentul ala.

M-am gandit ca ar fi un inceput bun, ca ar genera multe intrebari, urmatoarea situatie: un om il baga pe altul intr-un portbagaj si il inchide. Pe urma am desenat un alt dreptunghi si am inceput sa ma intreb: „ok, ce se intampla de-acuma”? Pas cu pas, am desenat vreo doua pagini, 16 casute.

Apoi m-am apucat sa-l scriu. Si la un moment dat am spus:„ hai s-o si fac”. Curajul a venit progresiv. Dar e adevarat, intai m-am „coit” foarte mult timp si tot ce povestesc acum e de la nivelul genunchiului broastei.

Toate parerile pe care le dau eu aici le dau de la nivelul gleznei! Mai e mult pana departe. Tin foarte mult sa spui asta.

Cum sa fac s-o fac?

Mi-a fost frica sa incep, normal. Intotdeauna se face un nod din frici de toate felurile. De la dubiile mult mai adanci, de tipul „eu n-am nimic de zis”, pana la lucruri de genul eu nu am resurse, n-am scoala, nu cunosc pe nimeni etc.

Dar cel mai greu e asta, „eu nu am nimic de zis”, pentru ca slava Domnului, de niste ani buni, resursele chiar nu mai sunt semnificative. Toata lumea poate face rost de o camera sau de un aparat foto. Ce e fundamental nu e calitatea tehnica, ci calitatea povestii si a emotiei. Spectatorii iti iarta foarte multe defecte daca povestea e buna si zisa bine. Nu e neaparat nevoie sa fie calitatea cristal.

Asa ca am zis: hai sa vorbesc cu un fotograf cu care am lucrat la citeva reclame, Manole Sava, sa il intreb daca nu are chef sa ma ajute. A zis "da". Pe urma iar m-am speriat: „bai, sa-mi bag picioarele, eu nu stiu actori”. S-a nimerit ca iubitul unei colege de serviciu sa fie actor, Laurentiu Branescu.

L-am sunat si i-am spus: „Bai, vreau si eu sa fac un film, asa, pe genunchi”. Pe urma am mai sunat niste prieteni care sa ma ajute la chestii din astea mai logistice. Si l-am facut. Filmul se cheama „Un pachet de Lucky”. E un exercitiu.

Aferim, Radule!

La un moment dat, mi-am dat seama ca, daca vreau sa fac asta, trebuie sa incep pe bune. Nu asa de pe margine.

S-a nimerit sa fac niste spoturi cu Catalin Mitulescu, Florin Serban, Radu Jude. Mi-am spus, ia hai sa ma duc sa ma bag in seama cu ei. La modul: „Eu sunt Paul, vreau sa fac filme”. Cu Florin Serban si cu Jude s-a legat. Aveam niste „osanza” deoparte si le-am spus la agentie ca eu plec.

Jude tocmai ce se pregatea de „Toata lumea din familia noastra”. Ne imprieteniseram la reclame si l-am rugat sa-mi puna o vorba la HiFilm, sa lucrez si eu la filmul lui, ca fac orice. Literal. Si-a pus obrazul pentru mine, in conditiile in care eu plecam cu un mare handicap, veneam din publicitate.

Daca vrei sa te imprietenesti cu casele de productie e greu, pentru ca, in general, publicitarii au tot timpul pretentii mai mari decat resursele de timp si bani pe care le au la dispozitie. Si atunci, automat, pe langa pareri, fite si solicitari suprarealiste, cand vii din publicitate, se uita oamenii piezis la tine.

Dar pe cuvantul lui Radu m-au luat oamenii asistent de productie. Cand au vazut ca sunt serios, mi-au dat si lucruri mai grele de facut. Am o relatie foarte buna cu ei si m-au chemat dupa aia la tot ce au facut. Dar, in mod clar, cuvantul lui Radu mi-a permis sa intru in bransa.

Dupa aceea, a fost un concurs de scenarii la TIFF la HBO. Lungmetrajul meu a castigat acolo. Toate lucrurile astea au venit in acelasi timp si au fost ca un semn bun. Ma ajutau sa trec peste intrebarile oamenilor si peste intrebarile alor mei: cum faci cu banii, cum sa te lasi de o slujba regulata etc.

Inca ma mai intreaba ai mei daca sunt OK si daca nu vreau sa am o munca regulata. Am fost de mai multe ori la limita cu banii. Dar ironia a fost ca am muncit mai mult si am scris mult mai putin decit ma asteptam.

Scris negru despre „Alb”

Cum am facut „Alb”? Initial mi-a traznit prin cap cum un padurar umbla pe coclauri cu un prieten si stau impreuna in fata unui foc fara sa zica nimic. Asa am ramas cu o fascinatie pentru un univers foarte aspru, in care lucrurile nu se zic. Ideea a stat acolo, cum stau mereu niste crampeie ca sa se coaguleze.

Dupa aia am dat de niste poze cu niste usi cu cuie impotriva ursilor. Mi-a aparut in cap o imagine: un om care se tranteste de usa aia intentionat. Pe urma m-am intrebat ce-ar putea impinge pe cineva sa faca un gest asa de extrem. E clar ca sunt destul de putine lucruri. Si de aici apare linia justificatoare a povestii.

In cazul acestui scurtmetraj mi s-a parut esential ca personajul sa nu aiba nici o alta iesire. Personajul e condamnat sa faca lucrul asta. Dar dincolo de provocarile logistice si financiare, a fost o explorare a mea in domeniul moral.

Unul dintre lucrurile cele mai grele pe care mi le-am propus a fost sa nu poti sa judeci personajul. Nu stiu de ce. Poate pentru ca daca nu putem judeca, simtim mai intens. Daca am reusit, depinde de fiecare spectator. Lui Radu, de exemplu, nu i-a placut. Si nici altora. Mie mi-e frica de fiecare data cand vad filmul. Mi-a fost frica si la Clermont.

Pot sa fac o paralela cu tragedia greaca, cu Sofocle mai ales. Cu gestul pe care il face Oedip, cand isi scoate ochii la sfarsit sau al lui Aiax cind se arunca in sabie. Exista o relatie foarte directa si clara intre gestul lui Oedip si gestul personajului meu care se tranteste de usa cu cuie.

Dar nu-mi place sa vorbesc despre film, ma tradez pe mine insumi. Nu in sensul ca ma dezvalui, in sensul ca sunt un tradator. Nu vreau sa zic lucruri despre filmul meu. Ce-am vrut sa zic este filmul.

Nu sunt convins ca autorul are un acces privilegiat la sensul obiectului cultural pe care il face. Ma feresc cat se poate de voluntar sa „analizez” filmul si caut un fel de puritate a actului artistic. Faci obiectul ala si cam atata.

Cred ca artistul trebuie sa-si faca arta lui si atat. Nu sa vorbeasca despre ea. Nu sa o explice. Sa o faca si sa mearga la urmatorul obiect.

Speranta moare prima

Plecand din publicitate am cautat si o independenta pe care n-o aveam. Dincolo de logistica si de alte constrangeri, ca poate as fi cautat un alt peisaj, sau poate voiam mai multi bani , filmul asta e cum a vrut muschiu’ meu sa fie si cum am fost in stare sa-l fac.

„Alb” e o poveste complet lipsita de speranta, ceea ce a facut dificila gasirea oamenilor care sa se bage pe gratis si face acum dificila receptia lui. Fara Smaranda si Alex Sterian poate nu s-ar fi intimplat nici pana astazi. Dar s-a intamplat si l-am facut cum am vrut eu.

E amuzant cum, in general, oamenii pe care ii intalnesc si carora le spun ca am facut un film se bucura sincer. Sunt entuziasmati. Si pe urma, cand le spun despre ce e vorba, zic: aaaaa. Dar eu ma mandresc cu asta. Nu am facut compromisuri. Daca povestea mi s-a parut buna, asa lipsita de speranta, asa am facut-o.

Paradoxal, sa stii ca sunt destul de putine povesti complet inchise, lipsite de speranta. Vezi, lucrul asta, de exemplu, e imposibil in publicitate. Majoritatea clientilor se asteapta la o constructie de tipul „cum ii face omului viata mai buna produsul lui”.

Nu am o problema principiala cu publicitatea, dar realitatea e ca trebuie sa vanda un produs. Ori eu voiam sa scriu o poveste. La un moment dat i-am dat sa citeasca scenariul unui producator de reclame, care mi-a spus ca el nu poate sa vanda un regizor cu asemenea poveste unei agentii de publicitate. Ceea ce evident e o prostie.

Trebuie sa iei pe cineva care stie sa zica o poveste puternica. Daca am spus povestea asta nasoala, nu inseamna ca nu pot sa zic cu putere si una buna. Din contra.

Un nud, doua nuduri, trei nuduri...

La ce lucrez acuma? Scriu un pilot pentru un serial de televiziune. Am scris 3 draft-uri si nu-mi place. Nu e destul de aspru. E prea politicos. Mi-am propus sa sap putin la temelia conventiilor sociale, dar inca nu-mi iese. O mare parte din eforturile mele se concentreaza pe cum sa fac asta. Metabolismul meu creativ e mai lent, vreau sa sap mai adanc.

Un lucru care ma deranja in publicitate era ca accentul pe originalitate era pus cumva gresit. Pe un sens foarte superficial al originalitatii. Cat de buna e o poveste tine mult mai mult de cum e facuta, decat de ce zice. E ca si cum ai spune ca, daca s-a pictat un nud, nu mai poti sa mai pictezi niciun alt nud.

Dar in ce fac acum nu am nici un fel de teama de originalitate. Atata vreme cat sap in mine, o sa fiu original. E singurul lucru pe care mi-l datorez eu mie.

Nu stau sa ma gandesc : „Aoleu, da' a mai facut unu’ o poveste ca a mea”. Pur si simplu incerc sa spun o poveste cat pot de sincer. Si, daca sap destul de adanc, o sa fie o poveste originala.

O buna parte din procesul creativ e voluntar, constient, mecanic. O alta parte nu e. Daca am niste idei, stau si le coc acolo pana mi se par mie coapte. Cum zicea J.D. Salinger, singura preocupare a unui artist trebuie sa fie sa tinteasca spre un soi de perfectiune in termenii lui, nu ai altcuiva. Pentru ca dincolo de toate astea, singurul lucru pe care il vreau e sa te fac sa simti.