[#GrowUp, versiunea reală] “Stai să-mi trag sufletul și șosetele”. Andreea Dobrin Dinu, SUMMERKID-ul din Hamburg

Copilul cuminte ascultă de părinți, copilul fericit se ascultă și pe el. "Cuminte" și "fericit" nu se exclud neapărat; uneori sunt si sinonime, nu tot timpul. Printr-un soi de plutire automată, Andreea Dobrin Dinu a făcut un liceu teoretic, căruia i-a urmat Administrarea Afacerilor la ASE. Asta după ce desenul o strigase răspicat deja o dată, pe la 12-13 ani, după ce gimnastica ritmică și vioara îi ocupaseră prea mult din timp, în loc de schițe și culori.

Într-o zi, copilul cuminte tocmai plecat de la cursuri mergea dinspre Romană la Universitate beat de fericire. Se întâmplase o minune: proful de la cursul Managementul companiei virtuale (haha) i-a zis că ar putea să se întrețină din grafică. Până să se apuce de învățat programe și să înceapă lucrul ca graphic designer n-a fost mult.

Dar ceva lipsea; desenul rămas în background își cerea drepturile. Așa că Andreea s-a pregătit un an, a intrat la Arte, și-a dat demisia și a început să facă ce voia de când era copil. Au urmat mai multe expoziții, o mutare în Hamburg, înființarea propriului studio de ilustrație (cu regândit contracte și clienți pierduți), coacerea unui nou limbaj vizual și joaca cu proiecte. Între altele, SUMMERKID-ul din Hamburg și-a imaginat și campania vizuală de comunicare Art Safari 2017.

După atâtea încrengături Andreea poate să-și tragă sufletul și șosetele (asta-i și titlul unei lucrări neterminate la care ține foarte mult) și să deseneze liniștită. Iar noi arătăm spre ea în cadrul seriei editoriale #GrowUp și zicem că, uite, copiii pot și ar trebui să crească în proprii lor termeni.

 

Copilul fascinat de imagini

Eram fascinată de imaginile din cărțile pe care le aveam: poeziile Otiliei Cazimir, seria “Moș Bărbuță”, Cenușăreasa pe care o aveam ca pop-up book, poveștile fraților Grimm, povești românești, coperțile poveștilor pe discuri, ilustrațiile umoristice din almanahuri (oricât de învechit ar părea, mie îmi plăcea și îmi place în continuare genul ăla de umor oarecum sec).

Aveam și o carte premiată prin anii ‘60 la Leipzig pentru ilustrație, “Cartea cu multe culori”. Nu știu cum ajunsese o carte așa veche la noi în bibliotecă. Și acum când o răsfoiesc știu exact cum mă făceau să mă simt imaginile respective, cât de stranii mi se păreau.

Pe lângă teleportarea instantă la senzațiile pure de atunci, sunt și lecții de grafică. Acum pot să le privesc și gramatic, să le descompun, să înțeleg că nu era un tip de ilustrație mură-n gură, dar îmi place și că pot să îmi aduc aminte perfect starea aia în care totul era doar senzație, reacție pură.

Apropos de asta, mi se pare amuzant că mă puteam speria singură doar uitându-mă în lumină la diapozitive cu Scufița Roșie, în dreptul ferestrei... și era cel mai tare film horror pentru mine.

 

Andreea mică, desenând

Desenam cu mama, era un mod al ei de a petrece timpul cu noi, cu mine și cu fratele meu. Desenam și singură. Toți copiii desenează și eu sunt convinsă că toată lumea poate să o facă și mai târziu, dar uită de perioada asta când nu existau niciun fel de bariere mentale.

Temele mele obsesive erau prințesele, corăbiile și femeia-cortină (un fel de scenă cu ochi).

Un pic mai târziu au venit peste noi reclamele anilor ‘90, multitudinea de canale, MTV, primul calculator, jocurile pe casete. Am absorbit totul ca un burete și mă jucam ore în șir desenând sloganuri alternative pentru săpunuri, spray-uri și țigări. Bizar, nu ? :) 


Anything for a good hair day

 

Primele săgeți către desen

Desenul a fost singura activitate suplimentară pe care am ales-o singură pentru mine la 12 ani. Până atunci făcusem 6 ani de vioară și vreo 8 de gimnastică ritmică (mama mă lua cu ea la sală pentru că nu avea cu cine să mă lase; mirosul de mochetă pe care fetele făceau diagonale și poza Nadiei din vestiar sunt printre primele mele amintiri).

La primul crâmpei de independență le-am spus părinților că nu mai vreau nici vioară, nici gimnastică și am început să mă duc în weekend la niște cursuri de desen pentru copii.

Îmi era foarte clar că asta vreau să fac, dar când a venit vremea să dau la liceu au decis, iar eu nu m-am opus suficient, că un liceu de artă nici nu intra în discuție.

Din momentul acela am intrat într-un fel de inerție în care nu m-am mai gândit deloc la desen, era așa o pluteală care m-a adus ușor la Business Management, ASE, și nici nu puteam să concep că aș mai putea ieși vreodată din calea deja trasată.


Time is on my side

 

Răzvratirea și beția de după

Șansa mea a fost un curs de la ASE care ar fi trebuit să fie despre site-uri, se chema foarte pompos “Managementul companiei virtuale” (toate cursurile de la Management începeau cu “management”, cred că puteau fi și cursuri de gătit la o adică). La primul curs au venit peste 100 de studenți, iar la sfârșit am terminat doar doi. Am simțit eu că acolo ar putea fi o portiță de a mă reîntoarce la ceva cât de cât legat de grafică și am pus întrebarea care mi-a schimbat viața.

Cu foarte multă neîncredere în mine, i-am arătat profesorului un desenache cu un extraterestru făcut în ceva similar cu Photoshop și l-am întrebat: “Dacă muncesc foarte mult și învăț toate programele, credeți că aș putea trăi din asta?” și el a zis “Da!”.

În seara aia am mers ca beată de la Romană la Universitate și mă gândeam că tocmai s-a întâmplat o minune, cel mai mare declic intern al meu de până atunci, faptul că pot în sfârșit să fac ceva în care cred.

Ulterior am devenit prieteni și l-am întrebat dacă chiar a crezut în mine; mi-a spus că doar a încercat să mă încurajeze. Bineînțeles că nu crezuse ceea ce spusese, eram o studentă la ASE care îi arăta unui profesor de la ASE un desen cu extratereștri, nimic nu avea sens în tabloul ăsta, dar nu mai conta pentru ca eu eram deja pe un alt drum.


Just Be

Așa că am început să învăț de una singură programele (asta e una, graphic design-ul e altceva, dar atunci la început nu îmi puneam întrebări filosofice și i-am dat înainte). A fost și un context de liberalizare a acestei profesii datorită internetului, foarte multă lume făcea asta fără să aibă o facultate de profil.

Îmi aduc aminte de perioada de glorie a site-urilor în Flash de exemplu, exista o naivitate fermecătoare după care aproape că sunt un pic nostalgică, oamenii pur și simplu făceau tot ce le trecea prin cap, cam cum se făceau filmele mute în anii ‘20.

Pe tot parcursul următorilor ani am lucrat din postura de autodidact, fie ca angajată fie pe proiecte individuale, Interviuri nu prea au fost, lucrurile au decurs de la sine, însă știu că, odată, mi-a spus cineva că fac design ca un bărbat. A vrut să fie un compliment și atunci eu l-am luat ca atare, dar acum îmi dau seama că era un comentariu complet deplasat.

 

Stadiul trei. Punct și de la cap

Clienții erau mulțumiți, financiar ajunsesem într-o poziție confortabilă, dar îmi devenea din ce în ce mai clar că ceva din procesul ăsta nu era dus până la capăt -- că, dacă nu învăț să desenez, trădez cumva chiar profesia pe care o iubeam atât de mult. Lecția cu luatul de la zero o știam deja, așa că nu mi-a fost greu să o repet.

M-am pregătit la desen un an de zile în paralel cu munca în agenție și spre surprinderea mea am intrat la Arte Grafice. Am renunțat fără să clipesc la job pentru că mi se părea o șansă unică și nesperată să mă apropii de ceea ce am vrut dintotdeauna.

Am făcut freelancing pentru a mă susține, dar destul de haotic. Principala mea preocupare era facultatea.


Fragile

Nu aveam așteptări artistice, doar mă gândeam că o să fiu un graphic designer care o să și deseneze, orice ar fi însemnat asta. Au urmat anii cei mai frumoși din relația mea cu grafica, un proces mult mai nuanțat, profund și plin de revelații decât m-aș fi gândit vreodată.

Am și avut norocul să întâlnesc oamenii potriviți și cumva toată experiența mea anterioară, așa inversată, mai degrabă a catalizat niște rezultate, nu le-a stat împotrivă. Lucrarea mea de licență a trezit interesul unor oameni de la care a pornit și activitatea expozițională. A fost ceva nou, dar nu este ceva la care mă gândesc ca la un scop în sine.

 

Snorkeling for beginners www.summerkidworks.com

A post shared by SUMMERKID Graphic Studio (@summerkid_works) on

 

Spre Hamburg

În ultimul an de facultate în 2014 am fost plecată cu o bursă la Leipzig și mi-a plăcut atât de mult încât am decis că vreau să mă întorc în Germania. Am găsit atunci o liniște creatoare la care am vrut să revin.

Opțiunile pe care ni le-am pus în față, eu și Andrei, soțul meu, au fost Berlin, Hamburg și Düsseldorf, pentru a putea avea amândoi oportunități. S-a întâmplat să fie Hamburg când el a obținut un job la un start-up aici. Nu știam aproape nimic despre oraș înainte de a veni, așa că supriza plăcută a fost imensă. Suntem îndrăgostiți de orașul ăsta.

 

One-woman show de ilustrație. Organizare

Planul aici era să mă angajez, însă tipul de studio în care mi-aș fi dorit să continui un tip de grafică început la Arte însemna o firmă mică cu maxim trei prieteni care se știau din facultate și care nu aveau neaparat nevoie de încă cineva.

Și atunci m-am gândit “De ce nu aș deveni eu un astfel de mic studio?”. Sigur, mi-a fost teribil de frică de necunoscut pentru că existau o grămadă de lucruri practice pe care nu le știam, mai ales fiscale, și au urmat niște luni de nopți nedormite și întrebări existențiale, dar i-am dat înainte.


Killer Queen

Am regândit tot, de la contracte la prețuri, motiv pentru care mi-am pierdut aproape toți clienții pe care îi aveam în momentul acela. Însă alții noi și-au făcut apariția din recomandări sau din eforturile mele de promovare. 

Un alt detaliu este că am reușit să fiu acceptată de Künstler Sozial Kasse, o instituție pentru artiști care, dacă te acceptă, se comportă ca un angajator și te ajută cu 50% din contribuțiile sociale, deși tu lucrezi independent. E un suport organizatoric important care nu există în România.

După ce m-am mai liniștit cu partea de “bucătărie” am ajuns în sfârșit la întrebarea cea mai interesantă: “Ce fel de grafică să facă micul meu studio?”. Ilustrația, pe lângă că mă face fericită, mă plasează într-o poziție inversată față de cea de până acum: un client vine la mine mai ales pentru că vrea ceea ce fac eu și mai puțin pentru a face ceea ce vrea el.

Urmăresc să fac cât mai multă grafică de autor. Nu am încă un flow constant în această direcție, dar este ceea ce mi-am propus să promovez. Continui să am și proiecte strict corporate, dar sper să ajung să le diminuez din ce în ce mai mult. 

 

Limbaje vizuale. Copilul dintr-o vacanță de vară

Când mă refer la limbajuri vizuale pe care îmi place să le inventez, să mă învăț eu pe mine să le vorbesc și să mă joc cu ele, mă refer la ceva strict estetic. Cel mai recent, început anul trecut, își are rădăcinile în universul meu domestic, e foarte colorat, compozițional “mirător” și cu un oarecare umor (îmi place mie să cred).

Altfel, ușurătatea asta de copil în vacanță e ceva prezent în desenele mele în general, e pur și simplu o stare către care tind în permanență, un fel de a vorbi grafic pe care mi-l doresc puternic, dar nu greoi.


Midnight Fridge Crusade


Din sectiunea What Ifs, capitolul branding

 

Proiectele. Cel mai complex 

Cel mai complex proiect de până acum s-a dovedit a fi Art Safari. La început părea un proiect mic, însă a crescut în complexitate și vizibilitate pe parcurs. A fost mai bine așa, pentru că altfel poate m-aș fi panicat inutil.


Art Safari 2017 - posters


Art Safari 2017 - OOH


Art Safari 2017 - banner

Cel mai drag

Cel mai drag de până acum e unul personal și neterminat încă. Sper să îl finalizez într-un proiect de carte anul acesta. Titlul provizoriu este “Stai să-mi trag sufletul și șosetele”.

Cel mai “atipic”

Felul în care eu fac grafică s-a schimbat atât de mult de-a lungul timpului încât nu prea știu la ce să raportez acest “atipic”. Toată evoluția mea e atipică.

 

Clienți si promovare

În ultima vreme, sunt surprinsă să am tot mai mulți clienți din România, însă cei internaționali sunt majoritari.

Încerc să răspândesc cât mai mult munca mea într-un mod coerent, dar sunt departe de disciplina pe care ar trebui să o am, mai ales pe Facebook, Instagram și Tumblr. Proiectele lansate în regim propriu în care îi poți angrena și pe alții rămân cea mai bună metodă de promovare și am ceva în plan în direcția asta.

Mai presus însă de orice “tertipuri” de marketing, cred că trebuie să ai sinceritate în ceea ce comunici. Oamenii reacționează la asta.

 
Like Jay-Z and Beyonce

 

Unde ai fi fost astăzi daca nu te-ai fi “întors” 

Nu există acel loc. Nu pot să mi-l închipui. S-ar fi întâmplat ceva oricum.

Ce m-a surprins la mine a fost puterea unei decizii clare. Din momentul în care am zis că fac ilustrație, asta chiar s-a și întâmplat. Sunt oficial ilustrator din fix iunie 2016. Mai am multe de învățat, n-o să termin niciodată și asta e perfect.

 

Te-ai hotărât să nu crești niciodată sau încă deliberezi?

:)
Mi-ar plăcea să fie o hotărâre a mea, dar schimbarea e inevitabilă și doar timpul va spune dacă e up or down.

 

Auzi din toate părțile: fă o facultate, angajează-te, mai stai puțin si căsătorește-te, după care ai drum liber la copii; totul în ordinea asta. Mai e lumea așa simplă? Nu chiar, regulile s-au mai schimbat. Ți-am spus povestea unui copil care s-a întors din drum într-o serie editorială realizată alături de Mercedes-Benz România în cadrul campaniei #Grow Up

Printr-o suită de povești de viață autentice, campania explorează ce înseamnă, de fapt, succesul și maturizarea în viața reală. 


Dosare editoriale

Companii

Campanii

Subiecte

Sectiune



Related