67 de paturi diferite în 6 luni pentru Brăduț Florescu

Codruț și Brăduț discută despre călătorii, scris și publicitate. Parcă e titlul unei emisiuni de pe TVR, dacă TVR ar mai avea publicitate. Apropo, am uitat să-l întreb pe Brad Florescu, travel blogger profesionist și publicitar, dacă lumea îi spune ”la mulți ani” de Florii. Bănuiesc că nu e scutit. Eu primesc tot felul de urări, în ciuda campaniei susținute pe care o duc an de an împotriva acestui obicei nefast. Preferatele mele sunt ”la mulți ani creativi” și cele care conțin sintagma ”codru verde”. Nu mă satur de astea.

Dacă lucrezi în advertising și/sau îți place să te plimbi, probabil că îl știi pe Brad, măcar din auzite. Acum șapte ani și ceva, a renunțat la traiul de agenție în favoarea scrisului și a Thailandei. Și-a luat gașca și dus a fost. A stârnit discuții și exclamații de tot felul; și, după cum spune chiar el, plecarea i-a oferit pentru prima oară aura de travel blogger profesionist. 

A trecut prin companii precum Notorious DDB, Connex (actual Vodafone), Tempo și (iar) DDB, ba chiar l-a avut șef pe Adrian Sîrbu, la Pro. 

Adrian Sîrbu avea o perspectivă la nivel cu adevărat global nu doar asupra muncii de televiziune, ci și asupra rolului pe care trustul Pro trebuia să-l joace în piața românească și regională.

Își amintește că primul lucru pe care l-a făcut în calitate de Director de Creație la DDB a fost să le spună oamenilor: ”fraților, de azi nu mai muncim nopțile”, iar weekendurile sa si le petreaca pe baltă sau pe biclă, nu la birou. Și n-a murit nimeni, clientela n-a suferit nici ea.

Apoi, Thailanda. Frumoasa Thailanda, unde Brad și gașca au plecat și plecați au rămas până în ziua de azi. Tedoo și-a creat și creionat identitatea odată cu această mutare. Mai întâi, a fost Coolturism.ro, apoi Amazingrace.ro, iar în 2010, o rebranduire completă a transformat site-ul în Tedoo-ul pe care îl știm și-l stalkerim azi pe facebook. Și care a colaborat, de-a lungul timpului, cu branduri precum Unilever, Bitdefender, KLM/Air France sau Banca Transilvania.

Așa că scrisul de călător s-a transformat din hobby în job. Iar mai sus de job este profesiunea; pe care ori o faci cu drag, ori nu o faci deloc.

 

Ajuns în publicitate

A fost o întâmplare. Într-o zi, pe când eram în anul trei (cred), pe un stâlp de susținere din holul facultății de jurnalism cineva a lipit o coală A4 pe care scria „Angajăm copywriter. Dacă știi ce este un copywriter sună la numărul acesta.” Nu știam. Am sunat mai mult de curiozitate, am fost la interviu, am dat un test și am primit jobul.

Am aflat după aceea că mai mulți dintre colegii mei de an țintiseră respectivul job. M-am simțit prost că l-am suflat eu, fiindcă nu mi-l doream atât de tare. Vrusesem doar să văd ce se întâmplă.

O altă chestiune amuzantă este că decizia angajării mele și nu a altcuiva a fost luată la mustață, fiindcă deși directorul de creație mă prefera, directorului agenției nu-i plăcuse de mine fiindcă aveam părul lung. 21 de ani mai târziu, sunt nașul de botez al fiului directorului agenției, iar cu directorul de creație n-am mai vorbit.

 

Prima impresie de agenție

Prima mea impresie – pe care n-am s-o uit toată viața, fiindcă a avut ceva profetic în ea  - s-a înregistrat chiar în ziua interviului. După ce am stat de vorbă cam un ceas cu decidenții, am făcut un tur de agenție și am primit brieful-temă, m-am rostogolit spre ieșire cu capul mare și am ieșit în stradă, la Leu, vis-a-vis de Cotroceni, unde era sediul agenției.

La 20 de metri de poarta Notorious DDB era campată, pe trotuar, o familie care-și pierduse casa. Stăteau acolo, pe prelate, sub o foaie de cort, un bărbat, o femeie și vreo trei copii, cu toată viața în câteva cutii de carton și cu of-ul scris cu vopsea pe un cearșaf. Nu mai știu cine era președinte și nici nu contează.

Când m-am întors la agenție după o săptămână cu “problema rezolvată”, adică niște sloganuri pentru McDonald’s și pentru un brand de dulciuri, m-am uitat la copiii aceia care picoteau pe asfaltul rece și m-am simțit groaznic că iată, n-am să le dau un burger sau o ciocolată, ci doar sloganuri.

Am intrat în agenție, am prezentat ideile, jobul era al meu. Dar odată cu el am primit și îndoiala: oare meseria asta, de creativ publicitar, avea o utilitate reală? Urma să fac lumea mai bună prin ideile și cuvintele mele? Tot restul carierei am sperat că da. Am greșit.

 

Prin comunicare

Am multe amintiri, câteva plăcute, majoritatea dureroase.

Nu știu cum mai e acum în agenții, dar pe vremea aceea se muncea enorm. Era în fișa nescrisă a postului să petreci două zile și o noapte la muncă oricând îți cerea șeful. Sau un weekend.

Îmi amintesc, în scurta perioadă petrecută la Focus-Publicis, că am avut o licitație importantă. Am venit la birou vineri dimineața și am mai plecat luni pe la prânz, la fel ca majoritatea colegilor din departamentul de creație. Se muncea enorm și de-amboulea. Nu doar la Focus, peste tot era la fel. Trebuia să fii acolo, deși nu-ți mai funcționa creierul de atâta oboseală.

Ani mai târziu, când am revenit la DDB ca director de creație, acesta a fost primul lucru pe care l-am schimbat: nu se mai muncește noaptea, nu se mai muncește în weekend. N-a fost nicio nenorocire, ne-am servit clienții la fel de bine.

 

Rolul de CD la Pro

Televiziunea e cu totul alt univers, acolo se discută la „scară cosmică”, mai ales dacă-l ai ca șef pe Adrian Sîrbu. În Pro am învățat să gândesc mare, uriaș, demiurgic și să înțeleg puterea imensă a comunicării asupra valorilor și mentalității unei societăți.

Adrian Sîrbu avea o perspectivă la nivel cu adevărat global nu doar asupra muncii de televiziune ci și asupra rolului pe care trustul Pro trebuia să-l joace în piața românească și regională.

Pro-ul a fost instrumental în construirea “omului nou” post-comunist, în creionarea “arianului balcanic” (cum îi numea Sîrbu în glumă pe români), în translația identității românului de la eurasianism la euroatlantism. ProTV – alături de celelalte canale ale trustului – a fost poate cel mai puternic și mai eficient dispozitiv de apostolat al Vestului globalist în România.

 

Și-napoi la DDB

Acea a treia și ultimă descindere la DDB a fost și cea mai frumoasă parte a carierei mele. Adina Sorescu, directorul general al firmei pe vremea respectivă, constatând probabil că mă mai maturizasem față de runda precedentă, mi-a dat mai multe răspunderi și mai multă încredere.

Cu ajutorul ei am reușit să construiesc o echipă splendidă, de care îmi e dor și acum, iar unul dintre motivele plecării a fost incapacitatea mea de a pune în practică mai multe dintre ideile acelei trupe minunate.

Au fost două momente în ultimul an petrecut la DDB care m-au întristat extrem de mult, ambele având de-a face cu modul în care clienții au tratat munca echipei mele. Primul a fost o campanie mare pentru un client grec.

Am muncit 8 oameni două săptămâni la ea, a ieșit o nebunie, și acum mă pufnește râsul când mă gândesc cât era de haioasă. Am zburat la Salonic s-o prezentăm, am intrat în sală, am dat noroc cu echipa clientului și, când să încep să prezint, mi s-a spus că a apărut o urgență și că ar fi de dorit să comprim prezentarea în 15 minute. Erau 200 de slide-uri! Am prezentat cât am putut de succint, țin minte că clienții căzuseră de pe scaune de râs, iar unul se dădea cu capul de birou. Până la urmă nu s-a făcut.

Am pățit apoi exact același lucru în București, cu un alt client grec. Sute de ore de muncă, o prezentare amânată și o a doua prezentare în care big boss (un român) ne-a dat 15 minute să explicăm, iar în timpul scurtei prezentări a vorbit la telefon. Am vrut să opresc proiectorul și să-mi scot oamenii din sală dar șeful meu de atunci (un grec) a insistat să termin de prezentat.

Venea criza. Nimeni nu mai avea timp să asculte idei frumoase. Nu se mai discuta despre creștere, ci despre supraviețuire. Cred că atunci, la finalul întâlnirii cu respectivul client, s-a înșurubat în mine ideea de a pleca, fie și pentru o vreme, din publicitate.

Apoi, la începutul lui octombrie 2008, a intrat colega Ioana Florea la mine în birou și m-a întrebat ce să facă cu viața ei, că ea publicitate nu mai vrea. I-am zis să-și ia iubitul, să plece în Thailanda și să lucreze remote.

O săptămână mai târziu mi-a zis că vorbise acasă și că deciseseră să-mi urmeze sfatul. Din vorbă în vorbă, mi-am dat seama că aș putea la fel de bine să mi-l urmez și eu. Am făcut o gașcă de 5 și am plecat, fix un an mai târziu.

 

Și ai plecat...

Blogul a fost un hobby și m-am apucat de el în 2007, mai mult de gura bunului meu prieten, regretatul Iulian Trașă, și a Crinei Novac, iubita mea de atunci. Îmi dădeam toți banii pe călătorii și – ziceau ei, și câtă dreptate au avut – era păcat să nu împărtășesc locurile și lucrurile pe care le întâlnisem.

Blogul a mers destul de bine până să plec, și a creat câteva trenduri în piață. Abia după plecare, însă, a explodat, și pun asta pe seama a două motive: 1. Plecarea într-o țară exotică îmi crease o aură de travel blogger profesionist. 2. Aveam timpul și condițiile pentru a mă profesionaliza cu adevărat.

Tedoo a început ca Coolturism.ro, apoi a devenit Amazingrace.ro și abia în 2010 l-am rebrandat ca Tedoo, cu ajutorul Elenei și al designerului Adrian Diaconescu.

Din prima săptămână în Thailanda nu mai rețin decât prima dimineață. M-am trezit fără ceas la 6 – în București nici la 11 nu m-aș fi dat jos din pat – și m-am dus să înot în laguna din fața casei.

După câteva minute, au apărut și Ioana și Cristi, iubitul ei. Am înotat un ceas fără să ne spunem nimic. Și mă uitam la Ioana făcând pluta la câțiva metri de mine și mă gândeam: „acum un an și o zi intra la mine în birou și mă întreba ce să facă cu viața ei. Și acum uite-ne aici.”

 

Tedoo fulltime

Audiența a crescut, interesul a crescut, poate și din cauza faptului că viața mea însăși devenise o poveste interesantă pentru public: de ce plecasem, cât aveam să stau, ce aveam să fac, în cât timp îmi voi rupe dinții?

Nu mi-a plăcut, însă, niciodată, să-mi exhib viața prea mult. Și asta pentru că viața mea e unică, la fel ca a oricărui om, și că dacă eu am făcut niște lucruri într-un fel asta nu înseamnă că altcineva trebuie să-mi urmeze pas cu pas exemplul.

Pe site, conținutul a evoluat enorm din punct de vedere calitativ. Cel puțin așa îmi place să cred. Dacă înainte de plecare scriam mai scurt și mai informativ (unde să mergi, unde să stai, cât costă, cum ajungi), odată cu trecerea timpului, odată cu exercițiul și cu expunerea la noi perspective, am schimbat și abordarea scriitoricească.

Sigur, am păstrat rubricile tehnice, cu precădere pe cea dedicată flight hacking-ului și promoțiilor la bilete de avion (pe care eu le-am pionierat la noi), dar zona publicistică am împins-o către conținut neperisabil.

Zborurile își schimbă orarul sau prețul, cazările se închid sau se scumpesc, dar există lucruri care rămân la fel pe orizontul anilor, al deceniilor sau al eternității. Am încercat să fiu mai atent la acestea și să propun cititorilor mei o abordare culturală a călătoriilor în locul celei de pur divertisment/leisure instaurate de industria turistică.

 

Cat de mult depinde site-ul de capacitatea ta de a calatori?

Nu atât de mult pe cât ar părea. De câțiva ani, călătoriile sunt o etapă intermediară – și necesară - a procesului jurnalistic. Călătoresc atunci când am un subiect care mă interesează și pe care vreau să-l documentez în teren. Nu mai scriu pentru că “am fost acolo”, ci mă duc acolo pentru că vreau să scriu despre ceva anume.

De exemplu, proiectul “Europe Exotica” a pornit de la interesul meu pentru cultura franceză, pentru lumea post-colonială și pentru modul în care civilizația occidentală (de fapt civilizația nord-atlantică) se poate grefa pe ethos-ul tropical. Subiectul m-a dus în patru insule din Marea Caraibilor și în două din Oceanul Indian în decurs de 5 săptămâni.

 “Răsărit și Apus”, un proiect pe care l-am derulat anul trecut în colaborare cu Unilever și AirFrance, a plecat de la ideea re-sustenabilizării. Cum m-au pasionat de mic corăbiile și marinarii, mi-am dat seama că viața pe mare impune un mănunchi de practici sustenabile de care noi, trăitorii pe uscat, nu mai ținem cont.

M-am îmbarcat pe o corabie cu vele care transportă marfă între Anglia și Franța și, timp de o săptămână, am observat cum gestionează oamenii aceia resursele esențiale: apa, hrana, combustibilul, vântul și curenții oceanici, stamina personală, timpul. Pot spune că am vizitat două țări și un Canal (al Mânecii) în proiect, dar nu despre destinațiile fizice a fost vorba, ci despre întâlnirea cu niște idei.

Tocmai am terminat munca de teren pentru un alt proiect care m-a plimbat, timp de 6 săptămâni, prin jumătate din Asia de Sud Est: Thailanda, Indonezia, Cambodgia, Vietnam. N-a fost atât o o călătorie în geografia fizică, ci în cea umană. Nu pot să dau mai multe detalii acum, o să vedeți când o să fie gata de publicare.

 

Contributors

Se întâmplă uneori să primesc mesaje de la oameni care-și doresc să scrie despre călătoriile lor. Mă întreabă dacă pot să le găzduiesc poveștile. Pe unii îi primesc cu plăcere, pe alții – din păcate – îi refuz politicos și cu justificări. E și un soi de ipocrizie din partea mea: refuz autori care scriu exact cum scriam eu acum 7-8 ani (unde să stai, unde să mănânci, cât costă).

 

Profilul cititorilor

Cititorii sunt cei mai buni prieteni ai mei. Unii sunt extrem de cultivați, văd asta din comentariile pe care le lasă. Am învățat multe de la ei, iar nivelul lor intelectual mă obligă să țintesc mereu mai sus.

Unii mi-au devenit colaboratori (de exemplu Dragoș Grigore, care s-a îmbolnăvit de flight hacking de la mine acum mulți ani și în momentul de față mi-a luat-o cu mult înainte). Alții – prieteni în viața reală.

 

Colaborările cu brandurile

Am colaborat superb de-a lungul timpului cu  Air France/KLM, cu care am dezvoltat două proiecte uriașe: „În jurul lumii cu românii” (2011) și „Europe Exotica” (2015, susținut de Banca Transilvania).

Am colaborat timp de ani de zile cu Autoritatea pentru Turism a Thailandei (2010-2016) și din conlucrarea noastră a rezultat The Thailander, poate cel mai bogat pool  de conținut în limba română dedicat Țării Zâmbetului. Vorbim aici despre peste o sută de articole, unele dintre ele acoperind destinații despre care vorbitorii de română au aflat printre primii în lume.

Am colaborat excelent cu Unilver pe două proiecte („Thailandeluxe 1” și „Răsărit și Apus”). E o companie vizionară, responsabilă și deschisă către idei mari.

Am un parteneriat fructuos cu Bitdefender, care au susținut o vreme rubrica „Nomadice”, iar recent am dezvoltat împreună un proiect mare, cel din care abia m-am întors. Îmi place să lucrez cu ei pentru că sunt tineri, sunt dinamici și, de ce să n-o spunem, Bitdefender este una dintre puținele mărci românești cu ambiții și capabilități globale.

Mare parte din proiectele de mai sus au fost premiate atât intern cât și extern și mă bucur de fiecare data când unul dintre partenerii mei îmi trimite fotografia unui trofeu pe care tocmai l-a ridicat la o festivitate de premiere. Îmi place să-mi văd partenerii pe scenă.

Issue-uri apar, de regulă, la timing. Proiectele de travel blogging în general – și cele concepute de mine în particular – presupun o logistică foarte sofisticată și bugete mari. Fără să încerc să minimizez munca colegilor din alte domenii, cred că travel blogging-ul este cel mai scump și mai complicat segment al blogosferei.

Eu, ca să scriu 10 articole, trebuie să zbor  uneori 50 de mii de kilometri (5000 de kilometri per articol). Pentru “În jurul lumii cu românii” am zburat efectiv în jurul Pământului.

Uneori este greu să explici clientului de ce ai nevoie de aprobare pentru un proiect cu 6 luni înainte de a începe munca de teren și cu 8-9 luni înainte de apariția primului articol din serie. Una dintre particularitățile blogging-ului de călătorii este că, spre deosebire de alte domenii, trebuie să ții cont de condițiile meteo. Despre politică, tehnologie, economie sau mâncare poți scrie și în timpul sezonului ploios.

În fine, nu vreau să mă plâng: toți partenerii mei de până acum au înțeles de ce un proiect care implică deplasări pe distanțe mare e un pic mai altfel decât celelalte.

Întreba Cristian Manafu pe blogul lui acum câțiva ani ce sector din blogging se va dezvolta cel mai mult în perioada următoare. I-am răspuns – și sper că mai există comentariul meu – că, fără îndoială, bloggingul de călătorii va fi the next best thing. Cred că am avut dreptate.  Au apărut mii de astfel de bloguri în ultimii 3-4 ani, iar unii dintre bloggeri și-au făcut din acest hobby o meserie.

Chiar dacă nu trăiesc doar din asta, cel puțin primesc vacanțe, zboruri sau cazări gratuite, economisind astfel sume importante. Îmi place să cred că am avut și eu un rol în evoluția fenomenului, îmi place să cred că le-am dat actualilor mei colegi de blogosferă inspirația și curajul de a se dedica unui domeniu considerat până nu demult frivol.

 

Travel blogging

Probabil că prejudecata cea mai bine împământenită este aceea că travel blogging-ul este un dream job, că e o meserie ușoară pe care oricine ar putea-o face dacă ar avea noroc/bani/sponsori.

Hai să-ți spun ceva: eu anul acesta, adică de la 1 ianuarie 2107 până la 1 iulie, am dormit în 67 de paturi diferite. Și asta nu se datorează fizicului sau farmecului meu. Așa a fost logistica primelor 6 luni din an. Nu știu câți dintre cititorii IQads sunt dispuși își facă bagajele din trei în trei zile.

Pare exciting și chiar este pentru o vreme, dar când o ții așa timp de 7 ani ai vrea să mai stai și pe acasă. Sunt dimineți când mă trezesc și nu mai știu unde sunt: în Bali? În Phnom Penh? În Bangkok? Asta una.

A doua este cantitatea uriașă de informație pe care trebuie s-o culegi, s-o asimilezi și s-o pui într-o formă inteligibilă și interesantă. O altă particularitate a travel blogging-ului este aceea că zugrăvește culturi diferite de cea a cititorului, motiv pentru care trebuie să explici o sumedenie de lucruri ca să surprinzi culoarea locală și să te faci înțeles.

Când scrii despre un țăran zis Gheorghe al’ lu Balaur, afinitățile intră în funcțiune imediat. Parcă-l vezi și pe el, un Moromete cu pălăria pe-o ureche, și pe Sfântu Gheorge și balaurul din vârful lăncii acestuia, și ulița prăfuită, și vitele care se întorc de la păscut, și mirosul de fân și de balegă pe care-l lasă în urmă.

Când scrii însă despre vietnameza Tran Nguyen se cuvine să explici că Nguyen este cel mai întâlnit nume de familie din țara asta (aproximativ 40% din populație îl poartă) pentru că a fost impus acum 8 secole de un prinț cuceritor pe nume Tran. E altă cultură, e alt sistem de referință, e alt univers.

Rezumând: este bine ca cititorii noștri să știe că travel blogging-ul, deși romanticizat la extrem atât de practicanții săi cât și de mass-media, nu e o ocupație ușoară decât pentru cei care n-o iau în serios. Pentru cei care o iau în serios devine profesie, eventual carieră. Pentru ceilalți rămâne hobby. Și tot e bine.

 

Lucruri importante

Însăși viața mea din ultimii 7-8 ani e cel mai interesant lucru care mi s-a întâmplat de când mă știu. Am schimbat vechea bulă cu una mai mare, și pe aceea cu una încă și mai mare care deja simt că mă strânge.

Am aflat lucruri despre care habar nu aveam că pot exista. Mi-am confirmat intuiții pe care cândva mi-ar fi fost jenă să le rostesc. Am făcut loc pentru lucruri importante. Am început să deslușesc dacă nu adevărul, măcar calea către el.

Nu e nimic mistic aici, nu e o rețetă spirituală secretă, vreo poțiune magică pe care am băut-o și mi s-au revelat toate. Mi-am asumat propria viață și asta m-a obligat să înaintez pe cărări nebătute, iar în procesul ăsta am aflat lucruri pe care nu le pot dez-afla.

 

În ce condiții înapoi în publicitate? Dar în România?

Din publicitate practic nu am plecat definitiv niciodată, fiindcă folosesc învățăturile ei în munca mea de zi cu zi. Publicitatea m-a învățat să relaționez cu un client sau cu un colaborator, să pun lucrurile în forme concise și inteligibile, să gestionez un proiect, să am respect față de public și să înțeleg mecanismele criptării și decriptării unui mesaj, ce înseamnă o poziționare, cum se selectează publicul pe care ți-l dorești aproape.

României nu-i pun condiții. Este țara mea și pentru ea lucrez în continuare. Scriu în limba română pentru vorbitorii de limba română și încerc, prin munca mea, să construiesc o cultură românească a călătoriilor, să ofer compatrioților mei perspective noi, interesante, să-i inspir și să-i încurajez. Dacă la un moment dat voi fi mai util României acolo, mă voi întoarce. Deocamdată cred că îi sunt mai util de aici.

 

Am 1000 de euro

Du-te în Maroc.



Sectiune



Related