N-am ajuns la Berlinale anul asta. N-am calcat pe covorul rosu. Am fost la alt festival de film, fara carpe colorate, fara pretentii, fara staruri si petreceri la care se intra cu invitatie de la Barack Obama. Sambata trecuta s-a terminat festivalul de la Clermont-Ferrand, unul dintre cele mai mari din lume la categoria scurt metraj.
Dincolo de calitatea filmelor difuzate, sunt alte lucruri care m-au emotionat la Clermont: cozile interminabile si disciplinate de oameni care asteptau sa intre sa vada un film chilian. Sau unul experimental al unui fotograf care filmeaza de la fereastra razboiul din Siria. Varstele spectatorilor, de la foarte tineri la pensionari. Zambetele de pe fetele lor. Bucuria asta ingenua de a vedea filmele cot la cot, actori, regizori si public. Pentru ca dincolo de covoare si caviare, cinemaul, ca sa ramanem tot la litera c, este o arta populara.