Desi nu sunt consumator de junk food, nu pot rezista unei reclame ce incearca sa-mi vanda un astfel de produs. Asa ca nu ezit sa-mi deschid o punga imaginara de Krax pe birou, sa ma las in fotoliu pe spate si sa tac. Sa tac, sperand ca - odata pornita masticatia - propozitiile se vor scrie singure, iar articolul, facandu-mi semn cu ochiul, se va expedia inainte ca eu sa apuc sa ma sui in el. Si, credeti-ma, ar fi fost mai bine asa. Dar nu: pana si in aceasta (pro)pozitie relativ incomoda, cu un picior prins in usa autobuzului publicitar si celalalt incercand sa mimeze mersul de unul singur, reusesc totusi sa va bat pe umar la urmatoarea statie si sa va soptesc: nu-mi place.
Va soptesc, deoarece mi-e greu sa arunc cuvinte grele unui chips, stiind mai ales ca ma si intelege. Mi-e frica, pe de alta parte, sa-l mestec intr-un anumit fel, de teama ca lumea sa nu ma interpreteze gresit. Singura mea sansa e sa gasesc pe cineva la fel ca mine - un suflet agatat de un ambalaj de preferinta rosu - care sa ma priveasca cu intelegere, chiar daca flirtul n-o sa-mi iasa din prima. Iata trei motive sa-ti deschizi punga de Krax in autobuz si sa incerci sa comunici timp de 30 de secunde. Si tot atatea sa-ti spui ca nu merita riscul.
