[Dans & Energie] Gigi Căciuleanu: O mişcare extrem de mică poate avea rolul unui uragan care e capabil să schimbe totul într-o scenă

[Dans & Energie] Gigi Căciuleanu: O mişcare extrem de mică poate avea rolul unui uragan care e capabil să schimbe totul într-o scenă
Credit foto: Adi Bulboacă

Două lucruri esențiale a înțeles Gigi Căciuleanu odată cu primul său rol important într-un spectacol de dans, acela de bufon, în care i s-a dat libertatea de a face ce gesturi și mișcări vrea el. De a improviza, spre deliciul spectatorilor. Era doar un adolescent când a conștientizat faptul că, în demersul său de a-și manifesta libertatea prin dans, publicul îi fusese cel mai mare aliat. S-a dezvoltat ca dans actor, coregraf și regizor de teatru-dans rămânând fidel libertății în exprimarea artistică și publicului.

"Am priceput un lucru esenţial: arta, creaţia, sunt dublate ba chiar “purtate” de un “ceva” teribil de frumos care se cheamă „meserie” şi “meşteşug”; pe care e musai nu numai să le înveţi, dar să le şi perfecţionezi fără limită. Fără milă".

În pandemie, a avut timp să se oprească, să reflecteze și, tocmai din haos, a venit inspirația de a crea.

"Din această perioadă poate voi lua cu mine ideea și speranța că trecerea noastră prin sita cu zimți a balamucului provocat de pandemie să ne permită, prin Artă, nu numai prin știință, să cunoaștem cu toții ceva mai mult despre întunecata masă-energie a lumii".

Gigi Căciuleanu s-a întâlnit prima oară cu dansul când avea 4 ani și părinții săi l-au dus la cursuri de balet ca să se mai potolească puțin din năzbâtii. După o repriză de plâns și o cerere în căsătorie a profesoarei sale, a început călătoria sa în lumea dansului, care îi aduce și astăzi la fel de multă bucurie și din spatele cortinei. A descoperit dansul contemporan sub îndrumarea lui Miriam Răducanu, a fost solist al Operei Române din București unde a interpretat multe roluri și a fost angajat timp de o stagiune ca profesor invitat şi coregraf la FOLKWANG BALLET condus de Pina Bausch.

Deși trăiește și creează în Franța din anul 1973, iar înainte de pandemie spectacolele sale de teatru coregrafic se jucau pe scene mari ale lumii, legăturile lui artistice cu România au rămas și ele solide. Cu Gigi Căciuleanu deschidem astăzi o nouă serie pe IQads în care vom vorbi cu dans actori, coregrafi, performeri și regizori de teatru-dans despre îndemânarea lor de a da viață personajelor prin mișcări ale corpului și despre magia dansului.

 

Din biografie

Sunt absolvent al Liceului de Coregrafie din Bucureşti, unde am studiat disciplinele dansului academic, dar încă de la vârsta de 14 ani descopăr şi practic dansul contemporan de avangardă al lui Miriam Răducanu. Ca solist al Operei din Bucureşti, am interpretat atât roluri din repertoriu cât şi roluri create anume pentru mine, dar în acelaşi timp am continuat să fiu partenerul lui Miriam Răducanu în seria sa de spectacole-cult „NOCTURN 9½”. După ce câştigasem doi ani la rând „Premiul 1” la Concursul Internaţional de coregrafie de la Köln, în Germania, am fost angajat timp de o stagiune ca profesor invitat şi coregraf la FOLKWANG BALLET condus de Pina Bausch. Ceea ce e o „chestie” având în vedere că veneam de după „cortina de fier”, iar dansul contemporan era considerat ca fiind (şi până azi rămâne) apanajul Occidentului!

În 1973 am optat pentru a mă stabili în Franţa, fiind numit Director Artistic al companiei de balet la „Grand Théâtre de Nancy” în cadrul căruia am întemeiat un Studiou de Dans Contemporan. Astfel am putut pune bazele companiei „Ballet de Nancy et de Lorraine”. În 1978, alături de Dan Mastacan, am înfiinţat Centrul Coregrafic Naţional din Rennes, printre primele din Franţa. În 1993 am fondat tot împreună cu Dan Mastacan „La Compangnie Gigi Caciuleanu – Paris”. În tot acest timp am avut ca partener pe minunata dansatoare-ÉTOILE, venită ca şi mine şi Dan din România: Ruxandra Racovitza.

Din 2001 pâna în decembrie 2012, am fost Director Artistic al Baletului Naţional Cilian (EL BANCH) la Santiago de Chile. Între timp, cu spectacolul “OuiBaDa” (2007) am fondat sub egida Fundaţiei „Art Production” „Gigi Caciuleanu Romania Dance Company”. Sunt societar al SACD – Societatea Autorilor din Franţa, şi unul din membrii fondatori ai CID - Consiliului Internaţional al Dansului din cadrul UNESCO.

 

De ce dans și nu altceva

După bacalaureat, cu media peste 9,5 aş fi avut posibilitatea să fiu admis imediat la una din facultăţile cu profil umanist. M-ar fi interesat filologia, literatura comparată sau actoria. Urmând să continui în acelaşi timp (de asta eram sigur!!!), dansul cu Miriam în zona independentă deci fără salariu fix, fără finanţări (sau poate doar cu unele sporadice şi oricum minuscule), cu programări nesigure şi de pe o zi pe alta etc. În acelaşi timp am fost angajat la Opera Română din Bucureşti. Mi-am zis: “băiatule, ai un an ca să vezi dacă faci treabă bună la Operă”. Am avut bafta să mi se ofere un rol important imediat ce am intrat, rol care m-a lansat pentru alte roluri care mai de care mai ofertante. Deci mi-am zis “Pa, facultate! Voi fi dansator 100%!!! Purtând deja în minte germenii DansActoriei.

 

Prima întâlnire cu dansul

Prima dată am fost dus la o lecţie de dans la vârsta de 4 ani. Acasă, eram foarte neastâmpărat şi cu foarte multă energie. Ca să canalizeze această „nebunie” debordantă părinţii m-au adus la un curs particular la Bucureşti. Cum am ajuns (cursul începuse deja) am fost plasat cu faţa la bară, aşa cum erau şi ceilalţi, pentrucă tocmai se studia în acel moment o săritură cu o denumire care mi s-a părut de-a dreptul înfricoşătoare: “assemblé”. Cu două mâni agăţate ca o maimuţă de bară, am văzut cu groază, înşiruite, la dreapta şi la stânga mea, nişte poponeţe aparţinând unor "babe" de... 9-10 ani! Doamna striga: ”assembléééé! assembléééé!”.

M-am înfipt şi mai tare în bară şi ... am început să bâzâi. Profesoara, doamna Nuţi Dona, o femeie deosebit de frumoasă, dacă nu mă înşel chiar o fostă Miss România, m-a luat în braţe şi atunci ... am cerut-o de nevastă. La care ea a zâmbit (cred că i-a lucit chiar şi o lacrimă în colţ de ochi) şi mi-a răspuns: “poate că atunci când vei creşte ceva mai mare”. Aşa a început “lucrul”. Devenisem “hahalera Gigi” (eram singurul “macho” din şcoală). Doamne, câte bastoane am primit peste genunchi (de fapt Doamna Dona lovea mai mult parchetul, dar totuşi asta mă “stimula”).

După câteva luni bune, până la urmă, disperată, m-a luat deoparte şi mi-a spus să nu pun la suflet faptul că nu-mi prea ies figurile pe care ni le preda ci să inventez un dans al meu. Trebuia să-mi închipui că mă joc cu o minge, pe un maidan, că sparg un geam şi că cineva mă ceartă de la o fereastră de undeva de sus. Mi-a spus că trebuia să mă mişc asa cum simţeam eu pe moment. Cred că am făcut cîteva mişcări cam îngăimate. Dânsei însă i-a plăcut şi m-a lăsat să continui cursurile. Nuţi Dona mi-a dat poate prima noţiune de importanţă pentru dansul meu de mai târziu, şi anume aceea de libertate.

 

Bufonul și primul rol

Încă înainte de a intra la Liceul de Coregrafie, cu ocazia unui spectacol de sfârşit de an la şcoala lui Nuţi Dona, am fost distribuit în rolul de bufon într-un tablou care se petrecea într-o grădină fermecată, cu un prinţ “adevărat” – un balerin de la Teatrul de Operă. Mi s-a dat “libertatea” de a face mici gesturi şi mişcàri de măscărici, aşa cum îmi venea, ca să-l distrez în mod discret pe “Prince-Charming”, seducătorul de flori. Nu era prevăzut să fac ceva precis, nici mare lucru, trebuia doar să nu deranjez dansul celorlalţi! Se miza pe faptul că odată cortina ridicată voi fi atât de speriat încât voi încremeni!

Eu însă mi-am luat rolul în serios. Considerând în sinea mea că tocmai bufonul era cel care trebuie să facă “mare lucru”, la spectacol, am început să mă arunc printre picioarele tururor, să zburd improvizând “în draci”, încurcându-l pe prinţ, care trebuia să-şi facă variaţiiile şi nu reuşea, din cauza mea. Stupoare în culise! Publicul însă a fost încântat de acea învălmăşeală, în care toate zânele-flori cădeau, prinţul se împiedica, iar eu mă învârteam şi săream de colo-colo aşa cum nu îndrăznisem s-o fac până atunci, la repetiţii. Am pus în aplicare, ridicate la putere, tot ce învăţasem, toate săriturile, toate piruetele. Este prima mea amintire de dans, în care am avut libertatea să fac tot ce doresc şi aşa cum o doresc.

Atunci am înţeles două lucruri esenţiale pentru viitor, şi anume că: 1. adevàratul meu domeniu este “libertatea” şi 2. că publicul îmi este alături, fiindu-mi aliat în acest demers. Iar asta în ciuda “specialiştilor” purişti, pe care de atunci îi tot agasez.

 

Primul dans important

Cu adevărat, însă, dansul cu D majusculă, a venit spre inima, sufletul şi mintea mea în persoana lui Miriam Răducanu, marea Doamnă a dansului. Un fel de a dansa purtând pecetea unei libertăţi asumate pe şleau şi pe care eram chiar îndemnat s-o cultiv. Atunci am înţeles că: DA, „asta” îmi doresc. „Asta” şi „astfel”!

Extraordinar (dar poate că în viaţă nimic nu este întâmplător) mi se pare faptul că primul dans pe care mi l-a creat Miriam, s-a născut dintr-o serie de improvizaţii „libere”, dar savant canalizate şi impulsate de a sa minunată metodă de lucru, o variaţie, cum i se spunea în şcoală, pe care a numit-o „Mingea”! Pe o muzică de Duke Ellington inspirată din sonetele lui Shakespeare.

 

Dezvoltarea ta artistică

Am rămas fidel celor două puncte esențiale despre care am pomenit mai sus.

 

Greutățile

Etichetele de tot felul, în mod obligatoriu lipite fără drept de apel pe sertarele în care sunt rânduiţi artiştii (creatori şi interpreţi). Apropo, dacă există ceva ce am urât dintotdeauna, şi înainte de 89, şi după, şi în EST şi în VEST, pentru ceea ce poate însemna, şi pentru cât poate dăuna, este teribila noţiune de DOSAR.


Credit foto: Bristena

 

Învățăturile unui dans actor

Îndrăznesc să cred că sunt DansActor de când, copil fiind, înfiinţasem propriul meu teatru de marionete. Imaginam scenarii delirante, făcând probabil haz de necaz - latura asta a noastră, românească, sau “estică”, probabil cel mai sigur mecanism de supravieţuire pe care îl cunosc. Organizam cu ai mei, acasă un fel de şedinţe de râsoterapie. Ei stăteau ca la teatru iar eu îi făceam să râdă. Câteodată, să lăcrimeze. Aşa încercam să mă (şi să-i) lecuiesc.

Unchiul meu, meşter talentat cu mâini de aur, tocmai întors dintr-o obligată “vilegiatură” de ceva ani în Siberia, mi-a făcut un mic teatru, dintr-o ramă de fereastră pe care a întors-o pe dos, a acoperit-o ca pe un paravan şi i-a pus o cortină, un fel de perdeluţă în dreptul “scenei”. Am început o serie de “turnee”; adică mă trambalam pe caldarâm, prin Bucureşti cu o tărăboanţă conţinînd “cutia” teatrului, atât de magică pentru mine, şi păpuşile (tot atât de magice) pentru a da spectacole oriunde era cineva dispus să ne primească. Eram invitat pe la orfelinate sau pe la cămine de copii, unde mă produceam pentru cei mici. Dar mai veneau şi cei “mari”, ba chiar se bucurau de acele spectacole. Deodată, fără ca aparent să se producă mare lucru, lumea izbucnea în râs sau îşi ştergea discret câte o lacrimă.

Atunci a fost momentul când am început să pricep, bineînţeles fără să conştientizez prea bine pe moment acest lucru, că o mişcare chiar foarte mică, extrem de mică, un gest aproape imperceptibil, poate avea rolul unui uragan care e capabil să schimbe totul într-o scenă.

Era vorba nu numai de o mişcare prelungită în afară, ca atunci când lungeşti braţul imaginându-ţi că mâna se lungeşte mai încolo de vârfurile vizibile ale degetelor. De fapt proiectam mişcarea şi înspre interior, înspre înăuntrul unui corpuşor de marionetă, mult mai mic decât al meu, pentru ca, apoi, de acolo, mişcarea să fie re-proiectată înspre exterior. Joc dublu, triplu, poate mai mult decât atât.

Mi-am dat seama că se poate ajunge la “foarte mult” cu “foarte puţin”, prin această proiecţie a mişcării pe mai multe planuri sau profunzimi.

Trăiam atunci din plin, chiar şi noaptea în vis, această viaţă de păpuşar, pe care o luam foarte în serios. Nu, nu era deloc o joacă ci un joc; făceam artă. Toţi cei care mă priveau reacţionau atunci când vroiam eu să-i fac să o facă. Astfel, cred eu, mi-am câştigat dreptul de a face din Mişcare, mişcare cu ‘M’ mare (dansul e arta mişcării, nu?) - motorul, ba chiar scopul vieţii mele. Din momentul în care am descopărit, de unul singur, arta de a face dans cu marionetele. Al căror suflet deveneam! Şi cu care mă identificam chiar fizic; cu care, literalmente, mă contopeam.

 

Cum te-a modificat meseria ta

Tocmai faptul că am priceput încă un lucru esenţial: Arta, creaţia, sunt dublate ba chiar “purtate” de un “ceva” teribil de frumos care se cheamă „Meserie” şi “Meşteşug”; pe care e musai nu numai să le înveţi, dar să le şi perfecţionezi fără limită. Fără milă.


Credit foto: Florin Ghioca

 

O privire peste teatrul-dans românesc

Oriunde în lume, nu numai în România, cu finanțările stai prost atunci când te plasezi în afara artei oficiale a momentului și dacă alegi să-ți păstrezi originalitatea, adică să nu fii “pe linie”, pe linia a ceea ce “se face”.

Pentru rest: nu sunt nici cronicar, nici critic sau istoric de artă. Trăiesc de la un spectacol la altul, de la proiect la proiect, cu aceeași plăcere și sete. Și pot să afirm că am văzut în România, pe viu înainte de pandemie, dar și în blestematul toi al acesteia, diverse spectacole de nivel TOP-internațional de care m-am bucurat ca un copil și continui să o fac.

 

Din pandemie

Cu ce aș putea asemui această pandemie? Poate cu un tsunami privit la televizor. Un tsunami de nămol, cu case și mașini răsturnate, cu vieți sfârtecate și duse de un “val-vârtej” întenebrat. Privitorul fiind fericit că totul se petrece pe un ecran, undeva departe de el.

O perioadă în care ni se induce ideea că arta, cărțile nu reprezintă lucruri de primă necesitate! Că a se săruta, a se îmbrățișa, a-și strânge mâna devin un fel de crime contra umanității.

Și totuși. Realitatea exterioară, fiind ceea ce este, ne-a îndemnat (obligat ?!), pe cei mai mulți dintre noi să beneficiem de un lux neaștepatat: cel de a redescoperi o aproape uitată, sau neglijată, realitate interioară.

 

Proiectele tale din ultima vreme

În ceea ce mă privește, fără acest timp “picat” din nu se știe care cer, poate că nu mi-aș fi inventat un “Teatru Poetic”, un “GiGi’S DRAWING THEATRE” (desene, linii și culori pe hârtie și/sau direct pe ecran(e)... sau o periodică “Pastilă a bufonului” pusă pe video, cu mine prins ca într-un bold de insectar de către ochiul camerei, între bibliotecă, baie și rafturile cu rufe. Evenimente destinate unor spectatori răspândiți geografic dar cu privirea concentrată pe “micimea” unui ecran. Dar, până la urmă, un public ceva (sau chiar mult) mai numeros decât cel dintr-o sală de spectacol.

Poate că în timpuri “normale” nu aș fi avut privilegiul de a mă reîntâlni în mod instantaneu ... pe “zoom”, cu publicul și artiștii din Chile, pe care nu-i mai văzusem de ani de zile.

 

Nu mi-aș fi putut imagina că fără să mă mișc de acasă, de la Paris, să pot realiza un Workshop ca cel pentru Festivalului Universității de Artă din Tg. Mureș.

Poate că nu aș fi avut posibilitatea de a lucra virtual (dar nu mai puțin “vârtos”), în același timp, două noi spectacole: unul la Paris și celălalt la București. Fără a avea atârnată deasupra capului sabia lui Damocles a unei date fixe de premieră. La Paris: “Arlequin et la Ballerine” protagonizat de fosta mea elevă (ca din “întâmplare”, și a Ruxandrei Racovitza), Fabienne Debastiani. Celălalt, la “Teatrul dramaturgilor”, invitat fiind de Marius Bodochi, cu Lari Giorgescu și partenera sa Alina Petrică, pe o muzică originală de Adi Nour. Ambele spectacole la care nu numai ideea, regia, mișcarea îmi aparțin ci și textele.

La Paris mi-au apărut două cărți de poezie. O carte mai nostimă: “Nom de nom d’un p’tit bon nom” și o carte mai gravă: “Paroles-Cailloux” (titluri greu de tradus!).

 

De unde a venit inspirația

Din haos. Care te duce inevitabil cu gândul la Teoria cu același nume. Temă de meditație – deci sursă de inspirație.

În perioade zise “normale” totul merge foarte repede. Omul nu prea are timp să gândească, totul fiind concentrat pe “a face”, “a produce” cu orice preț. Izolarea, izolările, la care am fost constrânși au permis oamenilor să gândească mai mult decât să “facă”. Să se REINVENTEZE. Și să-și reinventeze felul de trăi. Cine știe poate acestea să fi reprezentat finalmente un “atu” în creșterea noastră! Ritualurile de introspecție să ne fi reconciliat cu noi înșine și în acelasi timp să ne fi îndemnat la reconsiderarea, la recumpănirea, multor lucruri cărora nu aveam timp să le acordăm importanța cuvenită?


Credit foto: Adi Bulboacă

 

Artă de pandemie

E tragic să fim nevoiți a gândi că niciodată dictonul: “Ce nu te omoară te face să crești, să devii mai puternic” nu a fost mai actual.

Însă, poate că după ce am fost nevoiți să transmitem și să primim indicații prin intermediul bidimensionalului ecran, atunci când vom reveni la posibilitatea de a comunica în direct, vom redescoperi bucuria celorlalte dimensiuni. Iar acest lucru ne va face să comunicăm sub o altfel de formă, să sperăm, mai evoluată. Gândul și Vorba care îl exprimă să devină mai importante decât arătatul unei mișcări pe care interpretul să încerce pur și simplu s-o maimuțărească fără să recurgă la acea “cântărire”, acea reflecție la care ne-a obișnuit acest timp al imposibilităților de a comunica fizic.

Pentru mine lucrul intens la “Galele Hop” în plină pandemie, alături de echipa de sufletiști de la UNITER, pe care din ce în ce o descopăr cu admirație de dinăuntru, întâlnirea cu talente minunate, sunt tot atâtea raze de bucurie și de speranță. Pe plan nu numai de artă, de iubire ci și de viață. Le-am poreclit Gale Hope!

 

Condiția unui artist independent în 2021

Artist, este greu și problematic să fii oriunde nu numai în România. Iar să exiști ca artist independent, ca “electron liber”, nu mai vorbesc! Am fost întrebat: ”se poate trăi din poezie”? Am răspuns: “din poezie... se moare”!

 

Cele mai importante schimbări

Vorbind în general, cea mai dură și gravă schimbare, dar nu direct din cauza pandemiei ci doar accentuată de aceasta, după părerea mea este că noțiunea de coregraf s-a banalizat și se depreciază pe zi ce trece. Oricine pune cap la cap două mișcări (foarte adesea împrumutate de-pe-ici-pe-colo), își permite să se declare coregraf.

Pe plan strict personal, pentru mine schimbarea a constat în faptul că mi-a permis să merg înainte, evoluând spre un nou statut, inventat de mine, cel de METAFOREGRAF. Spre a mă redefini ca fiind cineva a cărui Artă consistă în a “jongla cu metafore”. O “acrobație” pe multiple planuri, reunind noțiunile de “făcător” de dans, desenator, poet.


Credit foto: Marian Adochitei

 

Ce te-a revoltat, provocat, dezamăgit

Tot ceea ce poate fi revoltant, provocator și dezamăgitor într-o “stare de război”. Sau mai bine zis în vremuri de ne-pace. Globalizarea galopantă (cu sau fără pandemie) face că diferențele dintre o țară și alta se estompează, uneori chiar dispar. Peste tot, repet: nu numai în România, artiștii, creația, dar adesea chiar și viața lor, depind de anume “entități” care neavând nici în clin nici în mânecă cu arta, dar ascunzându-se în spatele noțiunii de cultură, de pe “susul” unor piedestaluri administrative sau politice, după criterii pur funcționărești (toate în sensul dezumaniza(n)t al termenilor) decid însăși soarta Artei. Și până la urmà pe cea a Culturii. Nepăsându-le nici de expectativele spectatorilor nici de cele mai elementare necesități ale artiștilor. Insultând inteligența și a unora și a altora. Am o vorbă care ar concentra această stare de lucruri: “Căile domnilor sunt de nepătruns!”.

 

Cu ce vei rămâne din această perioadă

Se pare că universul este alcătuit în proporție (dacă nu mă înșel) de peste 70% de materie și energie “întunecate” despre care nu se știe mai nimic. Mi se pare o sursă, pe cât de misterioasă pe atât de colosală, de inspirație.

Din această perioadă poate voi lua cu mine ideea și speranța că trecerea noastră prin sita cu zimți a balamucului provocat de pandemie să ne permită, prin Artă, nu numai prin știință, să cunoaștem cu toții ceva mai mult despre întunecata masă-energie a lumii. Spre a ne putea folosi de ceea ce vom fi descoperit, ca să învingem diversele pericole și amenințări care ne pândesc de prin ungherele tenebrelor.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Dosare editoriale

Companii

Branduri

Subiecte

Sectiune

Dictionar



Branded


Related