[Tramvaiul Poeziei] Alina Purcaru: De ce să nu avem parte de splendoare în lumea asta care se fărâmițează în timp ce noi respirăm?

Scrisul nu este o activitate exclusiv individuală, ci un proces în care suntem implicați colectiv, crede poeta Alina Purcaru, ghid în Tramvaiul Poeziei. Evenimentul organizat de „Arta Nu Mușcă” a avut loc în weekendul 3-4 iunie la Timișoara. Cea de-a treia ediție a cuprins 5 călătorii urban-poetice cu poeți apreciați și cunoscuți de public, care s-au plimbat în tramvaiul desenat de artistul Dan Perjovschi odată cu Deschiderea Timișoara 2023 Capitală Europeană a Culturii. Călătoriile din Tramvaiul Poeziei sunt o invitație pentru public de a se apropia de lumea poeziei contemporane și a orașului în care locuiesc, dar înseamnă totodată și momente muzicale cu artiști locali și povești despre istoria cartierelor.

În a treia plimbare ne-a însoțit Alina Purcaru, care a mai călătorit în Tramvaiul Poeziei și la prima ediție, desfășurată în 2019 în București. 

”Mi se pare că scrisul, în viața lui extinsă, are foarte mult de-a face cu această rețea care ne leagă și cu grupurile de descoperire comune. Așa că toate discuțiile, toate referințele încrucișate, toate recomandările ne formează și ne transformă și ne transformă și scrisul”, spune Alina. 

Alina ne-a citit din cea mai recentă carte de poezii, „Tot mai multă splendoare”, ne-a vorbit despre cum spațiile noi ne hrănesc creativitatea și despre acele „întâlniri scânteietoare” cu cărțile de care aveam nevoie.

Despre cartea care are „splendoare” în titlu și semnificațiile ei

Sunt multe straturi în titlu și în cuvântul ăsta pe care am vrut neapărat să-l salvez. Poate părea clișeu, dar n-am vrut să fie lăsat deoparte doar pentru că poate părea prea mult. Are și un strat ironic, dar are și un strat de speranță. De ce să nu avem parte de splendoare în lumea asta care se fărâmițează în timp ce noi respirăm? Așadar, de ce n-am revendica-o pentru noi și pentru viețile noastre, nu doar în cadre care țin de statut sau de omologare din exterior? De ce n-am revendica-o pentru viața noastră seara, în bucătării, în întâlnirile noastre cu prietenele, cu prietenii?

Pe de altă parte, sunt niște teritorii în care mi-a fost greu să intru. O bună parte din poeme au fost scrise greu, cu un efort emoțional, nu doar de căutare artistică sau de expresie. Cred că, de fapt, ele merg mână în mână, sunt suprapuse: efortul de a găsi o formă și munca emoțională pe care o ducem fiecare, așa încât să ne lămurim poziția în lume, să ne lămurim ideile, să ne limpezim sentimentele și abia apoi să putem să le exprimăm. Deci cartea are și un post-gust amar, care e de descoperit și de simțit de fiecare cititor, poem după poem. Dar în general mi-am dorit mult să rămână un mesaj de speranță și de dorință posibilă.

„Un proces colectiv ”. Despre cum se formează și se hrănește scrisul

Cred că există o prejudecată legată de scris, și anume că scrisul ar fi o activitate exclusiv individuală, care se petrece pe cont propriu și eventual în izolare, câtă vreme părerea mea despre scris este că e un proces în care suntem implicați mult mai mulți, fie că recunoaștem, fie că nu recunoaștem. Noi avem o viață comună, ideile circulă între noi, tensiunile – la fel. Învățarea este un proces comun. Să luăm cel mai la îndemână exemplu – școala, grupurile de educație – reprezintă procese comune. Iar mie mi se pare că scrisul, în viața lui extinsă, are foarte mult de-a face cu această rețea care ne leagă și cu grupurile de descoperire comune. Așa că toate discuțiile, toate referințele încrucișate, toate recomandările ne formează și ne transformă și ne transformă și scrisul. E un pic mai greu să descrii precis cum anume se aștern cuvintele pe hârtie. Într-adevăr, acolo intervine amprenta și diferența dintre noi, care se face după ritualuri care variază foarte mult de la poetă la poetă, de la scriitor la scriitor.

Propriile tabieturi de scriitoare

În cea mai mare parte din viața mea am scris pe fugă și unde s-a nimerit. Nici acum nu am un birou sau un loc în care să închid ușa. Când mai glumeam, ziceam că biroul meu e o canapea și o măsuță de cafea. Cel mai important lucru de fapt este să am un fel de ancoră mentală care să mă ajute să mă concentrez pe ce am de făcut, să nu-mi zboare mintea în toate direcțiile, să mă pot izola, într-un fel sau altul, chiar dacă sunt într-o cafenea.

Când nu ne referim la spații, totul se traduce într-o disciplină și o muncă pe etape. Cred că mulți dintre noi ne-am văzut și revăzut textele care s-au transformat apoi în cărți de zeci de ori.

Pentru mine e foarte important să las textul să curgă, oricum ar fi. Mi-e foarte greu să fac asta, pentru că educația mea de filolog și de persoană care s-a format în niște grupuri literare a fost o exigență perpetuă. Am încercat de la o vreme să las textul să curgă pur și simplu și mi se pare că e cel mai bun lucru pe care poți să îl faci. Să lași textul să se nască, să ai atenție și respect pentru acel flux de imagini și expresii care se cer scoase la suprafață, apoi să vezi cum modelezi toată această magmă. Dar acea creatură, cum e ea, în toate părțile, trebuie să iasă la suprafață. Asta cred acum.

Când știm că am citit o poezie bună

Cred că simțim când ne întâlnim cu ce avem nevoie. Lumea este plină de cărți, e plină de text, se creează constant lucruri fabuloase. Dar o întâlnire scânteietoare sau care te electrizează este o întâlnire. Avem nevoie de anumite lucruri, unele ne hrănesc, altele ne zguduie, dar pe undeva, orice ne-ar face, e clar că am avut nevoie de respectivul stimul. Avem biblioteci pline de cărți peste care ne trecem privirea, dar nu ne întâlnim decât cu unele dintre ele. Iar aici sunt rafturi pentru fiecare. Nu e un tip de poezie care este bună și minunată pentru toți. Din fericire avem de unde să alegem. Ideea e doar să căutăm și să vedem ce ni se potrivește. Asta spun și scriitorii: „Am scris cartea pe care aveam nevoie s-o citesc”.

Refugiul în literatură al unui copil timid

A existat tot timpul un flux de literatură în care am trăit și în care, copil fiind, mi-am găsit un refugiu. În timp s-a transformat în cu totul altceva. Am încercat să găsesc un spațiu sigur în scrisul meu. Cred asta despre literatură sau despre literatura care îmi place mie – că ar trebui să ne ofere spații sigure în care să ne punem propriile întrebări, în care să ne analizăm, să ne scanăm viețile. Dar să fie un spațiu sigur, nu unul care ar reproduce violența din jur. Nu spun că scrisul nu trebuie să aibă legătură cu violența sau să nu o ia ca subiect, ci că eu n-aș vrea să-i fac loc în poezia mea.

Timișoara, o boare de vacanță

Sunt de două zile aici, unde e foarte cald și soare. E o perioadă în care mulți și-au luat o minivacanță (n.r. – 1-5 iunie); chiar vedeam pe rețelele de socializare poze de la mare. Așa a arătat și pentru mine orașul zilele astea, cu o boare de vacanță, de relaxare. Pe de altă parte, am vrut să văd expozițiile din orașul care este Capitală Europeană a Culturii, să merg în cât mai multe locuri și să absorb cât mai mult. Parcă am fost într-un fel de cursă contra-cronometru cu orașul care are atât de multe de oferit. Presupun că asta e condiția oaspeților în tranzit.

Orașele noi și cine devenim într-un alt spațiu

Contează foarte mult deschiderea pe care o are fiecare pentru astfel de experiențe, cât de permeabil ești la ceea ce îți propune mediul, chiar dacă o face într-un mod de tranzit. Ce pot să spun despre mine este că, în momentul în care, chiar pentru scurt timp, schimb locul, mi se schimbă stratul de gânduri de suprafață. Plecatul ăsta între orașe sau plimbatul pe jos, pur și simplu, în propriul oraș, îți pune gândurile în mișcare într-un mod surprinzător. De fiecare dată apare elementul-surpriză, de fiecare dată vine cu ceva nou, curge viața altfel decât dacă rămâi în propriile gânduri și fixații și în spațiile foarte cunoscute. Câteodată și o plimbare în jurul blocului îți împrospătează privirea.

Cât și în ce fel stimulează un oraș diferit creativitatea

Oricât ți-ai imagina un oraș pe care nu l-ai văzut niciodată, întâlnirea depășește orice fel de așteptare. Eu de multe ori vreau să merg în orașe pentru că am văzut filme plasate într-un loc sau pentru că am citit cărți și mi-am imaginat atât de mult acel spațiu. Dar experiența directă și modul în care ni se arată pentru prima dată orașul acela, mai ales după oboseala și poate anxietatea călătoriei, este o întâlnire în sine. Apoi mi se pare interesant felul în care ceva necunoscut și total nou devine treptat din ce în ce familiar. Începi să știi cum să ajungi pe jos dintr-un loc în altul, ce mijloace de transport să folosești și unde îți place de fapt să mergi. E ca o poveste în desfășurare.

Dar nu aș vrea să vorbim despre călătorii ca și cum asta ar fi ceva la îndemâna tuturor. Sau că e doar o nevoie să-ți dorești să mergi într-o călătorie și ele te așteaptă oricând. Călătoria este un privilegiu. Fiecare dintre noi poate face călătoriile pe care și le permite. Mi se pare însă foarte important să le facem, chiar dacă sunt în orașele noastre, să nu ne rezumăm doar la drumurile utilitare și să încercăm să parcurgem alte teritorii. Pentru că, de fapt, atunci când ieșim din casă, din propriile cartiere, ieșim și din noi.

Poem din „Tot mai multă splendoare”, volum apărut la Editura Cartier, de Alina Purcaru

Priorități

Îmi cumpărasem niște haine ieftine și frumoase
nimeni nu plutea mai ușoară decât mine
simțeam că am tot ce mi-aș fi putut dori
atunci
când m-a prins ploaia
hainele se lipiseră de mine
și pielea mă ustura
ca și cum ar fi plouat
cu Domestos.
Acasă, căpătasem culoarea vopselei
din haine
o negreală
întinsă
peste irigații care mă ardeau.
În loc să am grijă de asta,
m-am apucat să spăl hainele
poate le salvez.
Așa și cu amintirile.