Carmen Lidia Vidu: În România, regizoarele au scena independentă, scena mică și statutul de voci auxiliare

Se uită în jurul său și caută povești, oameni, istorii cu ”i” mic, pe care le aduce publicului său de teatru și film, în forme artistice care generează emoție. Carmen Lidia Vidu este singurul regizor din România care a câștigat și Gopo, și UNITER. Pe ultimul l-a primit zilele trecute pentru regia spectacolului ”Jurnal de România. 1989”, despre istoria cu ”i” mare a Revoluției, iar pe primul l-a luat în 2015 cu filmul său de debut ”O scurtă istorie Astra Film”.

Carmen este regizor de film, evenimente culturale și teatru multimedia. Iar de anul acesta este și (doar) a treia regizoare din istoria teatrului românesc post-Revoluție care a câștigat un Premiu UNITER.

În online, este o puternică voce feministă, un lider de opinie care vorbește despre teme socio-politice, culturale, civice, despre oamenii autentici și locurile pe care le descoperă în documentările sale. Și în viața de zi cu zi.

”Am colege regizoare care refuză să fie tratate ca regizori-femei. Au impresia că apelează la mila breslei când sunt validate prin prisma feminismului. Ca și când au ajuns și cei slabi să guste din putere. Asta e complexul victimei și sper ca anti-feministele să înțeleagă rapid că asumarea, eliberarea, toate astea dau putere și sunt pragul necesar maturității”

Povestim cu regizoarea Carmen Lidia Vidu despre ”Jurnal de România. 1989” și aflăm ce contează în discursul său artistic.

Premiul UNITER pentru ”Cea mai bună regie”

Este o împlinire să am ca regizoare atât premiul Gopo cât și premiul Uniter. Galele și premiile sunt unelte de promovare și de marketing. Lipsește piața culturală în România, așa că unele premii își pierd mult din utilitate. Rămâne în urma lor ego-ul, rămâne bucuria, rămâne curajul. Când eram puștoaică îmi plăcea să bravez și să mă dau băiețoasă. Dar o făceam din nesiguranță, din infantilism. Regăsesc în multe femei “mature” comportamentul meu infantil de până nu demult. Trecerea de la singular la comunitate, de la infantil la matur, e o trecere care se face în timp prin exercițiu, prin educație culturală, prin premii, prin discursuri, prin modele, prin dialog.

Anul acesta a fost un an cu două regizoare nominalizate la “Cea mai bună regie” și cu o a treia regizoare care era prezentă la “Cel mai bun spectacol”. E un moment fantastic pentru noi. Vocea regizoarelor e profundă, educată, investighează România de astăzi și propune un teatru puternic. Regizoarele aduc în teatru discursuri politice, sociale, educaționale, antropologice, documentare. Magia dispare din spectacolele de teatru de tipul carte poștală frumoasă. Acum magia apare în spectacolul ideilor și al voilor voci.

Premiul UNITER pentru “Cea mai bună regie” (spectacolul “Jurnal de România. 1989) mi-a dat șansa să urc pe scenă și să le mulțumesc celor care au schimbat istoria României, celor care mi-au dat șansa să cresc într-o Românie liberă de dictatură și de macism. 

Credit foto: Adi Bulboacă

”Jurnal de România. 1989” la Teatrul Național București

În 2019 s-au aniversat 30 de ani de la Revoluția din 1989. Nu am găsit niciun director de teatru interesat de acest subiect. Am abandonat ideea și mi-am continuat munca la Festivalul George Enescu, la Astra Film Festival și la deplasările naționale și internaționale cu “Jurnal de România. Timișoara” și “Jurnal de România. Constanța”.

În momentul în care îmi organizam vacanța de iarnă, mi-am luat inima în dinți și mi-am făcut curaj: am propus proiectul Teatrului Național din București. Andrei Marinescu este cel care m-a primit, am discutat cu el și apoi am fost invitată la o discuție cu Ion Caramitru. Totul s-a derulat rapid. Avantajul venea din faptul că Ion Caramitru văzuse în Festivalul Național de Teatru spectacolul “Jurnal de România. Timișoara” de la Teatrul German de Stat. Știa conceptul și imediat după discuția cu el am început munca la spectacol.

Era oarecum ciudat fiindcă în România niciun manager și niciun regizor de teatru nu abordaseră această temă. Suntem undeva la extreme: fie facem spectacole de propagandă, fie nu facem nimic. Nu mi-am dorit un spectacol aniversar care să se joace o singură dată și gata. Ion Caramitru a fost actor principal în Revoluția din 1989 și cred că biografia lui cu dorința mea de a documenta momentul s-au întâlnit la momentul potrivit și au făcut echipă.

Etapele de creație

“Jurnal de România” este un proiect care implică cercetare și asta e partea cea mai intensă, fragilă pe moment și solidă în timp. Primul pas este documentarea personală. În 2019 când am pornit munca la “Jurnal de România. 1989” se aniversau 30 de ani de la Revoluție. Îmi doream subiectul, dar se întipărise oarecum în mintea mea că nu e un subiect pentru teatrul românesc, că e prea de nișă, că e un subiect mai mult pentru bărbați, pentru talk-show-urile politice de la TV, că Revoluția aparține generalilor, militarilor, bărbaților, cărților de istorie și îmi tot găseam motive care să-mi hrănească frica pentru a nu intra în subiectul Revoluția din 1989.

Filmele de arhivă, filmele produse de Sahia și filmele documentare m-au făcut să înțeleg că Revoluția aparține oamenilor și am început să prind curaj. Imediat după filme am început să parcurg cărți de beletristică pe tema comunismului, cărți de istorie, benzi desenate, albume foto. Istoria a început să se conturez ca o poveste cu oameni - supereroi, cu personaje clișeu, cu dictatori, cu oameni slabi, corupți, cu sisteme politice neclare, cu gândiri filozofice manipulabile. În timpul documentării am început să discut cu cei din distribuție.

Credit foto: Florin Ghioca

Actorii au devenit documente ale Revoluției. De aici denumirile de teatru documentar sau teatru-document. Cuvintele lor și fotografiile lor au stat la baza spectacolului. Ei sunt cultura vie a României. În timp ce lucram cu ei la finisarea textelor am realizat că lipsesc informații și că pe lângă cele 4 jurnale mai am nevoie de date istorice oferite de oameni de specialitate. Așa am ajuns la Germina Nagâț (membră CNSAS), la Dan Voinea (procurorul procesului Ceaușeștilor) și la Dennis Deletant (istoric britanic). Ei au venit cu o altă voce, cea a arhivelor, cea a legii și cea internațională. Materialul final e complex și dens: confesiuni personale, informații despre Securitate, o Revoluție sângeroasă și un spectacol despre un moment care a schimbat istoria României.

Echipa

Am căutat să am voci diverse și bine articulate. Era important să nu existe un monopol al unei singure păreri și al unui singur sex. Ion Caramitru este actorul care a apărut pentru prima oară la Televiziunea Română în timpul Revoluției. Este cunoscut pentru “am învins”, “lucrează la un apel”, a fost un actant cunoscut în momentul decembrie ’89. Oana Pellea e o actriță foarte vizibilă și prezentă astăzi în tot ce înseamnă mișcare civică. E un model pentru generația tânără. Ar putea să se bucure de dulcegăriile faimei, dar ea preferă să iasă în stradă, să manifeste, să-și spună părerea. Mi se pare că Oana Pellea ia în serios viața, meseria și rolul actorului în societate. Florentina Țilea a fost recitatoarea lui Ceaușescu pe vremea când era copil în Iași. Tineri ca ea erau recrutați din grupele de teatru și erau pregătiți de mici să fie buni comuniști. Daniel Badale era soldat în termen când a început Revoluția. Cu el am discutat despre ordinul “Radu cel frumos”, despre armament, TAB-uri, teroriști, despre teatru și familie.

Jurnalele acestor actori deschid un dialog despre cum ne raportăm noi la istorie. Am fost crescuți cu respect față de frică și cred că avem în noi un soi de “viața mea nu contează”, “cine sunt eu ca să vorbesc”, “de ce să vorbesc când pot să tac” “revoluția a fost făcută de ceilalți”, “eu sunt doar o istorie cu i mic”.

Femeie-regizor în teatrul românesc de acum

În România regizoarele au scena independentă, scena mică și statutul de voci auxiliare. Mental există un blocaj: forța, puterea, încrederea - toate acestea aparțin doar regizorului bărbat. Asta nu o cred doar bărbații, asta e și credința celor mai multe femei. Am colege regizoare care refuză să fie tratate ca regizori-femei. Au impresia că apelează la mila breslei când sunt validate prin prisma feminismului. Ca și când au ajuns și cei slabi să guste din putere. Asta e complexul victimei și sper ca anti-feministele să înțeleagă rapid că asumarea, eliberarea, toate astea dau putere și sunt pragul necesar maturității.

Dezvoltarea ta artistică

Primul spectacol l-am montat la Teatrul ACT, teatrul privat a lui Marcel Iureș. El a crezut în mine. Mi-a spus că sunt o tânără pe care și-o dorește în teatrul său. Mi-a dat mult curaj validare lui. Spectacolul “Fool for Love” a fost aplaudat și batjocorit (“tu cu Video Proiecțiile tale să mergi la țară, nu în teatrul nostru de profesioniști”). Eu am fost mereu un outsider. Încă sunt: fac teatru documentar, teatru politic. Probabil asta e calea mea: să fiu In și Out în același timp.

Discursul meu s-a cizelat în timp. Cei cu care am colaborat m-au educat: mi-au vorbit de multimedia, de arta politică, de documentar, de feminism. Sunt formată în timp și în dialog. Am lucrat mult, constant. Am făcut film, operă în concert cu vizualuri, teatru multimedia, teatru documentar, animații. Am încercat să învăț mere forme noi și să le înțeleg gramatica. Sunt o regizoare de nișă într-o Românie care încă nu știe ce vrea de la Cultură.

Ce contează în discursul tău artistic

Încerc să introduc în viața publicului educația dialogului și trecerea de la pasiv la activ, de la stadiul de spectator la cel de jucător în propria lui viață. Teatrul e o unealtă, un instrument de lucru. Oamenii nu au exercițiul de a vedea în teatru un partener de lucru cu care să-și cizeleze orașul, țara, familia, munca, partenerul, traumele. Eu la asta lucrez: să definesc relația cultură societate.

Costurile, frământările și neliniștile

De multe ori simt că am obosit, că nu mai vreau, că nu mai pot, că încă nu am ajuns în liga profesioniștilor și cu cât urc cu atât mă simt mai înspăimântată să aflu că această ligă nu există, că totul e o scamatorie. Apoi mă uit în jurul meu și văd oameni. Ei sunt ceea ce caut, punți, legături, povești, istoriile cu i mic. 

Teatrul românesc în 2021

Teatrul are o nouă paradigmă, discursul e unul puternic social, generația tânără e valoroasă, macismul e în declin, vocile feminine prind experiență. România trebuie cucerită de un spirit nou, așa cum se cuceresc alegerile, așa cum se cuceresc oamenii care au nevoie de noi viziuni care să-i ajute să mute munții.

Mai departe, în acest an

Lucrez la un set de opere în concert cu Vizualuri pentru Festivalul George Enescu și la un nou spectacol de teatru documentar pentru Teatrul German din Timișoara. Urmează colaborarea mea cu Astra Film Festival Sibiu, premiera oficială a filmului #newTogether la Sibiu și în Viena. Lucrez la relația mea cu publicul și cu marketing-ul. Sper în cât mai multe festivaluri internaționale pentru teatrul din România.