Romanul de debut al Adrianei Moroianu a văzut lumina de la capătul tiparului anul acesta, la editura DataGroup. Amestec de ficțiune cu pasaje de jurnal, cu un personaj care încearcă să găsească un sens în tot ce i se întâmplă. Pasajele psihologice se împletesc cu dialoguri true, înaintea unui concert sau a unui meeting la job, în perioade și locuri diferite, în care, ca cititor, te regăsești și rezonezi imediat.
”Linia narativă clasică, derulată în jurul întâlnirii dintre doi străini care își împărtășesc povestea, este mai degrabă un pretext pentru reflecție și resemnificare”, spune Adriana.
Adriana nu era fanul literaturii române, mai ales în urma unei întâlniri în care feedback-ul oferit de critici devenea dușmanul autorilor. Crede în puterea transformatoare a călătoriilor și speră că încă mai sunt oameni care să aprecieze o carte fizică versus un podcast sau youtube.
Cred că am făcut și eu ca mulți alții, am început să scriu în jurnal în copilărie. Scriam ce mi se întâmpla, deci intrările erau un fel de oglindă a orarului de la școală :). Am tot avut jurnale mulți ani apoi și e interesant că, recitindu-le pe cele de mai târziu, mi s-a părut că încercam să creez și acolo un personaj, scriam cu cititorul în minte și ce credeam eu că ar fi vrut de la mine. Mi s-a părut trist într-un fel, încercarea aceea a mea de a „gândi pozitiv” chiar și când simțeam că lumea se prăbușește. Poate de aceea rezonez atât de mult cu acel concept de pozitivitate toxică, despre care vorbește Susan David, o psiholoagă care îmi place.
