Scriitoarea Oana Aristide e născută în Transilvania din părinți de origine română și yemenită, dar familia ei s-a mutat în Suedia după căderea comunismului. A lucrat ca macroeconomistă în București și în City-ul londonez, iar romanul său de debut, Under the Blue, publicat în 2021 de editura Serpent’s Tail, s-a numărat printre cele mai bune cărți ale anului 2021 în selecția cotidianului The Times și a fost finalist la premiile ASLE-UKI Book Prize și McKitterick Prize.
"Engleza mi-a dat libertatea să scriu despre orice, oriunde, și probabil șansa de a ajunge la mai mulți cititori, dar libertatea asta are și un preț: există un anumit fel de roman pe care nu-l voi scrie niciodată, nici în engleză, nici în română", spune Oana.
Astronaut! este al doilea roman al ei, apărut recent, care combină experiențe personale din anii comunismului românesc într-o notă satirică, plină de suspans, în care prefăcătoria are un rol bine definit. Obsesia ei e sinceritatea, la care se întoarce mereu atunci când scrie, după cum declară: "avem în noi recuzita unui teatru întreg, perdele de fum, scenarii, marcaje de scenă, care să ne ajute să ocolim adevărul". Hai să o descoperim pe Oana așa cum e ea dincolo de acestea, cu trecere prin procesul de scriere, mutările frecvente și felul în care se raportează la literatură.
Primele experiențe în ale scrisului
Cărțile rămase de la bunicul meu acopereau un perete întreg al sufrageriei din apartamentul nostru din Sighișoara, iar eu am început să le iau la rând, fără să fac vreo selecție, de îndată ce am învățat să citesc. Din fericire, erau acolo multe cărți potrivite pentru copii — Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas, dar și multe care mă lăsau pur și simplu nedumerită. E un clișeu să spui că o carte e o poartă spre altă lume, dar pentru un copil chiar așa se simte: aveam ușa apartamentului, pe care puteam ieși să-mi întâlnesc prietenii și să mă joc, și aveam cărțile, prin care îi puteam întâlni pe cei mai extraordinari oameni.
Îmi amintesc că în romanul lui Irving Stone despre Michelangelo, Agonie și extaz, am descoperit pentru prima oară ce înseamnă un artist: miracolul unui om care aduce pe lume ceva cu totul nou și surprinzător. Pentru un copil, asta părea un act de magie. Răsturna felul în care erau definiți oamenii, în care se vorbea despre ei: nu, nu suntem meseria noastră, nu suntem bunurile pe care le deținem. Și cu siguranță nu suntem notele de la școală. Suntem altceva, ceva magic: acest potențial de a crea. Așa că am început să scriu povestiri pe care le arătam învățătoarei mele sau colegilor.
Mutarea în Suedia, după căderea comunismului
A fost șocul general al abundenței materiale de pretutindeni, dar și acela de a descoperi că nu mai trebuie să te temi de autorități. În ce privește cititul și scrisul, a însemnat că trebuia să schimb din nou limba, de data asta cu suedeza. În Sighișoara, mersesem la grădiniță și la școală în limba germană. Cărțile bunicului meu erau în română. Tatăl meu era yemenit și încercase să mă învețe araba. Până la urmă, m-am săturat atât de tare să tot schimb limba de la o carte la alta, încât am hotărât să citesc numai în engleză. Ideea era că, oriunde ne-am muta în lume, vom găsi cărți în engleză. În Suedia, sistemul bibliotecilor publice e excelent și existau metri întregi de rafturi cu literatură în engleză chiar și în orășelul nostru. Se puteau solicita cărți și din alte biblioteci publice. Am luat hotărârea asta la doisprezece ani și am rămas fidelă ei toată viața.
Unde se întâlnesc macroeconomia și literatura
Sunt aproape complet separate și mi-e foarte ușor să le țin așa. Îmi amintesc că, atunci când am început să învăț suedeza, mi se părea atât de asemănătoare cu germana, încât mă încurcam: începeam să spun un cuvânt și nu mai știam cum să-l termin, dacă terminația pe care o aveam în minte era cea suedeză sau cea germană. Asta nu se întâmplă cu economia și scrisul literar: ocupă cartiere cu totul diferite ale creierului.
Grecia, Anglia, Suedia. Adaptarea la un loc nou
Am locuit perioade lungi în șase țări, ocupându-mă, în general, de lucruri complet diferite. Se poate spune că am nevoie de schimbare așa cum alții au nevoie de rădăcini. Nu simt că aparțin unui loc anume, poate doar în sensul că mă simt europeană (deși, etnic, sunt doar pe jumătate europeană). Probabil că nici la „adaptarea la un loc nou” nu mă pricep deloc, dacă asta înseamnă să te schimbi ca să te potrivești într-un loc: de cele mai multe ori, aleg pur și simplu aspectele culturale care îmi plac deja. Nu mă mut undeva ca să devin ceva anume, ci ca să găsesc un loc care mi se potrivește. Uneori am ales greșit, fie pentru că nu mă cunoșteam bine, fie pentru că înțelesesem greșit locul.
Succesul cărții Under the blue și povestea din spate
Under the Blue a avut și noroc, și ghinion. A apărut în timpul pandemiei și, pentru că subiectul lui semăna foarte mult cu ceea ce se întâmpla atunci în lume, a atras multă atenție. Pe de altă parte, librăriile erau închise, nu aveau loc festivaluri sau evenimente literare, iar asta făcea dificilă întâlnirea cu cititorii. Cărților de debut le e întotdeauna greu să se facă remarcate și e adevărat că oamenii citeau mult în pandemie, dar aveau tendința să cumpere cărți ale unor scriitori pe care îi cunoșteau deja. În plus, îi înțeleg perfect pe cei care nu voiau să citească despre o pandemie în timp ce trăiau una. Așadar, un amestec de noroc și ghinion.
Intenția mea a fost să-l plasez pe cititor într-un moment în care e prea târziu să mai facem ceva ca să ne salvăm și, speram eu, să-l fac să se gândească la situația privilegiată în care se află acum, când încă mai avem timp să acționăm. Pandemia din roman era doar o manifestare particulară a temei mai largi a schimbărilor climatice, dar, odată ce realitatea și-a spus cuvântul, a trecut în prim-plan pentru cititori. Cealaltă jumătate a cărții era despre inteligența artificială și despre ce ne poate învăța ea despre noi înșine. Poate cea mai stranie experiență legată de Under the Blue a fost să văd cum o carte care ținea fără echivoc de science-fiction când am scris-o devenea, în doar câțiva ani, actualitate.
În ce limbă scrii inițial?
În engleză, întotdeauna. Asta înseamnă că există un anumit fel de literatură pe care nu-l voi putea scrie niciodată: cel în care limba vorbită poartă amprenta profundă și inconfundabilă a unui anumit loc și a unei anumite clase sociale din lumea anglofonă. Un scriitor bun poate face dintr-o asemenea voce un roman întreg — gândește-te la Augie March, Trainspotting, Portnoy’s Complaint, As I Lay Dying. Sau poate că aș putea și eu, dacă aș avea suficient timp și m-aș cufunda în cultura unui loc, dar foarte probabil aș ajunge să scriu o carte mai slabă decât una scrisă de un autor de acolo. Așa că engleza mi-a dat libertatea să scriu despre orice, oriunde, și probabil șansa de a ajunge la mai mulți cititori, dar libertatea asta are și un preț: există un anumit fel de roman pe care nu-l voi scrie niciodată, nici în engleză, nici în română.
Autorii care te-au inspirat de-a lungul vremii
Eroul copilăriei mele a fost Jules Verne. În adolescență citeam tot ce găseam în engleză în bibliotecile publice suedeze și mă îndreptam mai ales spre filosofie și proză americană — scriitori ca Updike sau Bellow. Mai târziu, Marilynne Robinson, John Banville, Carson McCullers, Denis Johnson, Ishiguro sau Tom Drury. Stanisław Lem. Ultimul roman care mi-a plăcut enorm a fost Empire Falls, de Richard Russo. Iubesc realismul și iubesc o idee interesantă și originală. Cele două se întâlnesc rar în aceeași carte.
Comunismul și cel mai recent roman: Astronaut!
„Astronaut!” are în prim plan o școlăriță rebelă și un polițist de treabă din România anului 1989, care încearcă să rămână intacți din punct de vedere spiritual într-un sistem opresiv. Este un roman polițist cu o crimă de dezlegat, o poveste despre maturizare și un fel de fabulă, dar mai presus de toate este o satiră. Nu există călători spațiali în el, deși titlul capătă sens odată ce ai citit cartea. Și s-ar putea să nu apară niciun urs.
Satira pornește întotdeauna de la o formă de prefăcătorie: cineva joacă un rol în fața altora sau în fața propriei persoane, ori poate că un grup întreg joacă un rol împreună. În fond, cineva minte, într-un fel sau altul. Aveam senzația asta în copilărie, în comunism: că oamenii se comportă ridicol. Că știu asta, dar că, în mod misterios, nu pot face altfel. În acel context politic, firește că prefăcătoria nu e doar comică, e tragică, din cauza consecințelor pe care le poate avea hotărârea de a ieși din acest joc. Un roman poate trăi în spațiul acesta.
De aici a pornit Astronaut!, iar experiențe personale relevante aveam mai multe decât ar fi încăput în carte. Greutatea a fost, așadar, mai degrabă să găsesc tonul potrivit: să nu las nota ludică să eclipseze gravitatea situației, dar să le las personajelor suficientă libertate de acțiune ca să rămână limpede că, în cele din urmă, alegerea tot a noastră este, chiar dacă prețul e enorm. Și că toate lucrurile pe care le aleg „cei care se prefac” — siguranța familiei, să aibă o slujbă, să nu ajungă la închisoare, să nu sufere de foame — sunt alegeri de înțeles și legitime, dar că, dacă suntem sinceri, trebuie totuși puse în balanță cu prețul pe care îl plătim: un suflet puțin ciuntit.
La ce întrebare te întorci mereu atunci când scrii
Sinceritatea. Probabil că e o obsesie a mea. Cred că suntem niște mincinoși foarte pricepuți, mai ales când ne mințim pe noi înșine, până într-acolo încât nici nu mai observăm când o facem. Avem în noi recuzita unui teatru întreg — perdele de fum, scenarii, marcaje de scenă — care să ne ajute să ocolim adevărul.
Relația ta cu scrisul
Nu cunosc pe nimeni care să scrie bine fără efort. Din câte știu, toată lumea revizuiește, corectează, regândește, are revelații chiar și după ce jumătate din carte e deja „gata”. Cred că esențial e să-ți placă procesul în sine. Nu știu de ce ar scrie cineva dacă nu iubește lupta asta și satisfacția — când îi reușește — de a crea ceva nou, care rivalizează cu ceea ce există deja în lumea reală. Ce-mi vine ușor este să mă așez și să scriu, nu e nimic altceva ce mi-ar plăcea mai mult să fac. Sunt zile în care apare ceva foarte bun chiar din prima versiune, dar nu asta e regula.
Îți trebuie timp ca să ajungi să cunoști un personaj: cum vorbește, cum gândește, cum se mișcă prin lume. Cele mai bune fraze literare, după mine, nu sunt cele care sună minunat când sunt citate în afara contextului, ci cele care, luate separat, par simple, dar capătă în context un sens devastator. Gândește-te la Cehov. E mult mai ușor să scrii o frază de efect decât una de felul acesta.
Ce vine mai întâi, personajul sau ideea?
Nu cred că pornesc întotdeauna de la același lucru, dar în general mă interesează mai mult ideile și apoi încerc să construiesc în jurul lor lumea și personajele. Subiectul trebuie să mă pasioneze: o să petrec ani de zile cu el și cu personajele astea, așa că ar fi bine să-mi placă în compania lor.
Când scriam Under the Blue, mă chinuiam cu partea despre inteligența artificială, cu felul în care s-o scriu. Voiam să fac ceva anume cu ea, dar simțeam că, pentru a ajunge acolo, trebuia mai întâi să construiesc o lume și să ofer o mulțime de explicații de context care, de fapt, nu mă interesau. În perioada aceea am fost la un eveniment cu George Saunders, care a spus ceva de genul: „Scrie ce-ți face plăcere să scrii și cititorul va citi cu plăcere.” Sunt sigură că nu a spus-o chiar atât de simplu, dar asta era ideea. Mi-a dat libertatea să scriu partea aceea a cărții numai în dialog, să mă concentrez pe ceea ce voiam cu adevărat să pun pe pagină și să las deoparte tot contextul care ar fi fost doar umplutură.
Publicul de carte în era Social Media
Nu am nimic nou de spus pe tema asta. Observ doar, cu tristețe, aceleași lucruri pe care le observăm cu toții: oamenii citesc mai puțin, ne putem concentra tot mai puțin timp. Și că arta ajunge să fie confundată cu politica într-un fel care cred că le face rău amândurora. Nu în sensul că romanele n-ar trebui să fie angajate politic, ci că valoarea artistică e tot mai des judecată în funcție de cât de mult suntem de acord cu ideile politice exprimate.
La ce lucrezi în prezent?
Tocmai am terminat a treia carte. E un roman a cărui acțiune se petrece în SUA, un fel de poveste despre un jaf, dar și despre tentația de a refuza unele dintre clauzele „contractului” nostru cu realitatea.
