Ce devin oamenii după ce-și pierd amintirile? În cel mai nou lungmetraj al său, Blindsight/PIATRĂ FOARFECĂ HÂRTIE, Adrian Sitaru pornește de la tema conștiinței, în care identitatea și apartenența atârnă de un fir de memorie, iar adevărul, de percepții în care nici personajul, nici spectatorul nu știe dacă poate avea încredere.
Filmul, o combinație de dramă, mister și umor negru, păstrează direcția deja consacrată a lui Adrian, în care acțiunea este prezentată din mai multe perspective contradictorii și într-o manieră imersivă, de tip POV, în care capacitățile empatice ale spectatorului sunt puse la încercare. În centrul poveștii se află personajul Laura, o femeie de 45 de ani, care suferă de amnezie severă, survenită în urma unui accident. Acțiunea începe cu propunerea familiei, pe care Laura nu o mai recunoaște, de a porni într-o călătorie spre Turcia. Pe parcurs, situațiile neobișnuite care se tot petrec distorsionează realitatea, rescriu percepții și sădesc noi dileme pentru care nu există răspunsuri definitive.
Cu imaginea semnată de Adrian Silișteanu, producția, de Anamaria Antoci, și cu o distribuție formată din Bogdan Albulescu, András Buzási, Ioana Flora, Cosmina Stratan și Filip Cioc, Blindsight/PIATRĂ FOARFECĂ HÂRTIE a primit Premiul pentru cea mai bună regie la Tallinn Black Nights Film Festival (PÖFF) 2025 și feedback foarte bun la Cluj, în cadrul TIFF, și la Chișinău, la ZFR. Acum, producția este disponibilă în cinematografele din România. Până ajungeți la film, Adrian Sitaru, despre fragilitatea memoriei și a identității:
Cum se simte 2026 pentru tine: ce te sperie, ce te încântă
Îmi e greu să vorbesc la plural, așa că răspund pentru mine. Mă încântă că încă fac, cu plăcere film, teatru și alte tipuri de proiecte hibride, de exemplu unde îmbin pictura cu filmul. Mă sperie două lucruri: că un insucces îți poate tăia avântul și faptul că îmbătrânesc, iar la un moment dat cogniția mea va fi probabil afectată. De altfel, problema vîrstei și a cogniției e și una dintre temele filmului.
The best of times and the worst of time pentru cinemaul românesc
La „best of" intră, evident, al doilea Palme d'Or pentru lungmetraj al cinemaului românesc. La „worst of", faptul că, pentru al doilea an consecutiv, aproape tot anul a trecut fără concurs CNC. Tehnologia a făcut mai ușor un anumit tip de film, cel mic și independent. Criza internațională și lipsa banilor au făcut mai greu celălalt tip de film care cere resurse.
De unde a pornit povestea din Blindsight/PIATRĂ FOARFECĂ HÂRTIE
Filmul pornește de la două idei. Prima e conștiința, o temă la care lucrez de mult și pe care cinemaul o exprimă greu. Am dat peste afecțiunea numită Blindsight: după o leziune în zona creierului care procesează imaginea, persoana respectivă nu mai vede. Totuși, când într-un experiment a fost pus să traverseze o încăpere cu obstacole, le-a ocolit pe toate, fără să poată explica de ce. Creierul, o parte neafectată, văzuse, dar omul nu a putut conștientiza informația din cauza părții vătămate de creier care se ocupa cu asta. Întrebarea și a cercetărorilor, și a mea, a fost oare câte decizii luăm fără să fim conștienți de ele?
A doua idee care s-a mixat cu prima a fost îmbătrânirea. Bunicii mei nu m-au mai recunoscut la un moment dat, nici pe proprii copii. Mi-am dat seama că și eu pot ajunge în acest punct, nu avem cum controla total asta. Să mă uit la fiica mea și să nu știu cine e ar fi dureros măcar pentru ea. Fără memorie nu mai supraviețuiește nici iubirea, asta spune și un personaj din film. De aici am pornit.
Titlul era al scenariului cu care am intrat la CNC. Jocul ține de întâmplare: nu ai strategie, nu ai logică, cel mult intuiție. Asta se potrivea cu Blindsight, unde rațiunea ne servește mai mult ca să ne justificăm deciziile decât să le luăm. Din film am tăiat chiar și o scenă în care două personaje jucau acest joc, fiindcă mi-am dat seama că e inutilă. Blindsight nu se traduce bine în română, iar eu nu am găsit nimic mai potrivit, așa că l-am păstrat pe cel inițial.
Memorie și identitate: ce te-a atras către subiect și ce ți-ai propus să explorezi
Fără memorie nu mai rămâne nimic din noi: dispar personalitatea, bucuriile și suferințele deopotrivă. Ar părea o stare de pace, un fel de zen în care trăiești doar clipa de față, dar de fapt am deveni un fel de zombi. Suntem ceea ce ne amintim. Ce am trăit, ce am pierdut, ce ne-a bucurat, ce ne-a croit felul de a fi. Din aceleași amintiri ne construim și viitorul, ne imaginăm ce urmează pornind de la ce a fost, iar dorințele sunt, în fond, proiecții în viitor. Cine pierde trecutul pierde și viitorul, iar odată cu ele și iubirea, pentru că nu poți iubi pe cineva pe care nu ți-l amintești. Despre asta e filmul.
Între ce e real și ce ține de percepție. De ce te-ai jucat cu incertitudinea
Voiam ca spectatorul să intre în lumea personajului principal și să trăiască ce trăiește el. Am încercat să transmit ceva ce cred că simțim când memoria începe să ne părăsească: ne reamintim lucruri trăite ca imagini, dar nu le mai putem așeza în context, nu mai știm unde suntem și cu cine. Echilibrul a fost greu de ținut, există riscul de a confuza spectatorul sau de a-i pierde interesul. Dacă am reușit să țin filmul în mînă, s-a datorat pe de o parte lucrului cu actorii, care n-au avut niciodată scenariul și nu știau cum va arăta filmul final, pe de altă parte a venit din montaj, care nu a fost deloc simplu și s-a întins pe o perioadă lungă.
De ce revii mereu la situații în care personajele au perspective contradictorii asupra aceleiași realități
Cred că înțelegerea unei situații din toate perspectivele e necesară în orice investigație, jurnalistică, criminalistică sau auctorială. Doar așa ne apropiem cât de cât de adevăr, altfel, ce facem devine monovalent, adică superficial, greșit sau, într-un demers artistic, tezist. Nu spun că un film trebuie să arate toate fațetele, dar autorul trebuie să le parcurgă pe toate ca să înțeleagă ce vrea să prezinte. Trebuie să se ferească de prezentarea prin omisiune, intenționată sau nu, e tot o formă de manipulare.
Perspectiva POV și tranziția de la un personaj la altul
M-am întors la un procedeu pe care l-am folosit la fel de radical în primele mele două filme, „Pescuit sportiv" și „Din dragoste cu cele mai bune intenții", unde tot filmul e văzut prin ochii personajelor. Se potrivea poveștii și seamănă cu multe jocuri video care folosesc POV-ul, adică punctul de vedere al personajului din joc. Voiam ca spectatorul să intre în lumea personajului principal și să trăiască ce trăiește el, așa că a fost alegerea cea mai logică și organică. Intenția evident a fost să apară mai multă empatie prin această suprapunere cu povestea personajelor.
Relația dintre scene și actori
Este multă muncă în spate, de la testele de cameră, în care am căutat, împreună cu directorul de imagine, Adrian Silișteanu, camera și dispozitivele ideale pentru senzația pe care ne-o doream pentru spectator, la repetițiile cu actorii, care trebuiau să se obișnuiască să privească în obiectivul camerei. Într-adevăr, fiecare scenă are specificul ei și depinde și de locație, așa că pentru unele lucruri a trebuit să găsim soluții la fața locului, cum a fost scena de sex. Pe de altă parte, experiența celor două filme de care aminteam mai sus, filmate integral din POV, ne-a ajutat enorm pentru unele decizii și alegeri.
O relație de familie pusă la încercare
Cred că mai degrabă am încercat să redau comportamentul atunci când cineva își pierde memoria, mai mult, când trece printr-o anumită depresie, și cum afectează asta relațiile cu cei din jur. Cum, uneori, atunci când pierdem dragostea cuiva, ne mulțumim și cu surogate: acceptăm această iluzie pentru că ne face bine, așa cum acceptăm, de fapt, orice convenție cinematografică sau teatrală. Este același mecanism: știm că ceva nu e adevărat, dar acceptăm să fim manipulați emoțional, pentru că avem nevoie de asta. Eu cred că tehnologia ne va ajuta tot mai mult în acest deziderat, însă nu orice poate fi rezolvat dacă ceva în interiorul nostru nu mai dorește să fie păcălit sau pur și simplu nu mai vrea să trăiască.
Migrația, solidaritatea și conflictul dintre ele
Migrația este mai degrabă un pretext, o formă prin care manipularea poate interveni. Eu cred că filmul doar se ancorează în contextul social actual, cum se întâmplă, de exemplu, și în multe jocuri video, însă în film tema este una intimistă, despre relații de familie, memorie, iubire.
Premiul pentru regie la Tallinn și primele reacții
Mi-a fost teamă că filmul este incomprehensibil, că poate e prea abstract, dar am fost surprins că la Tallinn, și apoi la Cluj, la TIFF, la Chișinău, în cadrul ZFR, și la primele proiecții de lansare, lumea era prinsă de ce vedea pe ecran: nu a ieșit nimeni, oamenii au rămas la întrebări și răspunsuri. Am fost surprins că filmul poate emoționa foarte puternic, că unii plâng. Nu a fost asta un scop și nu mi-am închipuit că se va întâmpla la vizionare. Nu spun că filmul mișcă pe toată lumea, dar reacțiile au fost mult mai bune decât mă așteptam. Au fost și câțiva tineri care au avut reacții entuziasmante, pentru că stilistica formală, dar și dramaturgică, i-a dus în zona unor jocuri video și, poate amuzant, chiar mi-au recomandat să trimit filmul unui celebru creator de jocuri video japonez; încă nu am făcut-o.
Gânduri și dileme, după finalizarea filmului
Probabil cea mai mare dilemă a fost dacă a meritat atâția ani, energie, bani, nervi. Într-un fel, răspunsul, chiar și după aceste prime reacții, este da; într-un alt fel, mă gândesc că, dacă s-ar putea da timpul înapoi și aș putea alege ce să fac, am îndoieli că aș porni pe același drum. Așa că aveți încă șansa să-l vedeți, pentru că, cine știe (speculez în glumă), în curând, cu ajutorul tehnologiei, se va putea da timpul înapoi, iar filmul ăsta nu va mai exista.
























