N-am ajuns la Berlinale anul asta. N-am calcat pe covorul rosu. Am fost la alt festival de film, fara carpe colorate, fara pretentii, fara staruri si petreceri la care se intra cu invitatie de la Barack Obama. Sambata trecuta s-a terminat festivalul de la Clermont-Ferrand, unul dintre cele mai mari din lume la categoria scurt metraj.
Dincolo de calitatea filmelor difuzate, sunt alte lucruri care m-au emotionat la Clermont: cozile interminabile si disciplinate de oameni care asteptau sa intre sa vada un film chilian. Sau unul experimental al unui fotograf care filmeaza de la fereastra razboiul din Siria. Varstele spectatorilor, de la foarte tineri la pensionari. Zambetele de pe fetele lor. Bucuria asta ingenua de a vedea filmele cot la cot, actori, regizori si public. Pentru ca dincolo de covoare si caviare, cinemaul, ca sa ramanem tot la litera c, este o arta populara.
Care este rolul unui jurnalist? Sa informeze, sa educe. Care este rolul unui om politic? Sa guverneze. Sau sa fure, dupa caz. Care este rolul artei? Sa creeze o emotie. Sa federeze oamenii. Arta este cea mai frumoasa expresie a speciei noastre. A intregii specii. Incet-incet, in Romania arta devine un soi de privilegiu exclusiv al elitelor. In 2084 urmasii nostri o sa agate pe perete un DVD cu un film de Truffaut.
