Dupa ce am gatit toate felurile de banana bread, am citit toate cartile din biblioteca, am intrat in intalniri de business cu outfit-uri in care am asortat excelent pantalonii de pijama la camasa calcata la dunga si am mancat atat de mult incat am devenit cosmarul propriului cantar, viata incepe sa se aseze in noul ritm. Mai lent. Mult mai lent.
Simona incepuse o viata mai dinamica inainte de izbucnirea pandemiei. Matinalii puteau vedea story-uri postate foarte de dimineata din sala de sport. Acum le vad din nou, dar exercitiile se fac pe saltea acasa, cu un antrenor biped dincolo de ecran si Mihaela, Dragostea Ei care supravegheaza miscarile Simonei asezata tacticos pe saltea.
“Nu exista niciun risc sa devenim cu totii niste mici Mowgli” crede Simona Tache dupa mai bine de o luna de izolare. Dar mai bine va lasam sa va delectati cu concluziile la care a ajuns pana acum, in calitate de psiholog.
Am vazut si vad solidaritate zilnic, chiar si cand nu suntem inchisi in case de un virus. Sigur ca ea creste atunci cand emotiile sunt mai mari si nevoia de a ne ajuta unii pe ceilalti e mai mare, dar e cat de poate de normal. Nu putem ramane la fel de mobilizati si in vremuri banale, pentru ca si resursele noastre fizice si emoționale sunt limitate, iar un hei-rup trebuie urmat mereu de un respiro, altfel ni se termina energia si intram in burnout.
