[Dans & Energie] Cosmin Vasile: În primii ani, am căutat mereu să mulțumesc, să uimesc cu orice preț. Abia când am reușit să renunț la aceste lucruri am realizat plăcerea procesului și căutării.

Deși teatrele și scenele pe care se dansează s-au redeschis, mulți artiști simt încă gustul amar al dezamăgirilor din ultima perioadă și trăiesc efectele grele ale pandemiei. În cea mai mare criză a omenirii din ultimele decenii, s-a văzut cât de puțin contează arta și cultura în România. Coregraful Cosmin Vasile vine din rândurile creatorilor independenți de artă, iar pentru el criza a distrus ceea ce clădise în ultimii ani.

"Cel mai dezamăgitor a fost când liderii țării și alte personalități influente au spus că se poate trăi și fără teatru, doar cu televizor, chiar având tupeul să propună să ne reprofilăm. Noroc că suntem o gloată de ambițioși, căci altfel după pandemie ar fi fost pustiu în teatre și cinema, am fi rămas ‘reprofilați’. M-a revoltat să văd că oamenii consideră arta și cultura un moft".

Dansatorul Cosmin Vasile duce mai departe seria noastră cu artiști din lumea dansului și povestește despre provocările cu care vin la pachet în România arta performativă și teatrul-dans independent. Cosmin dansează de la 8 ani și a încercat mai multe stiluri, ajungând în preajma majoratului în finala campionatelor naționale de dans sportiv. Lucrurile au devenit mult mai serioase când a decis să studieze dans contemporan la Conservatorul de Muzică și Dans Trinity Laban din Londra, unde a învățat ce înseamnă cu adevărat prestanța scenică.

Drumul către dans

Drumul meu ca artist are un parcurs destul de întortocheat. După ce am fost la karate, înot și tenis, se pare că părinții mei au dat o șansă dansului, astfel că la vârsta de 8 ani mergeam la primul meu curs de dans sportiv. După două luni, am fost pus în pereche cu o parteneră, și fiind o fire rușinoasă la momentul respectiv, am zis că eu nu fac așa ceva și că nu este pentru mine. Zece ani mai târziu ajungeam în finala campionatelor naționale de dans sportiv, alături de aceeași fată.

A existat o perioadă când am căutat noutate în streetdance, unde am practicat majoritatea stilurilor timp de 4 ani. Dacă este totuși vorba de un moment în care lucrurile au luat o turnură serioasă a fost când am decis să urmez studiile superioare la Conservatorul de Muzică și Dans ‘Trinity Laban’, specializarea Dans Contemporan. Dansul a devenit astfel parte a educației mele academice, până atunci școala mergând în paralel cu antrenamentele. Abia la facultate am învățat ce înseamnă prestanța scenică din postura de interpret. Pe lângă balet clasic și tehnici de dans contemporan, am înțeles mai bine ce înseamnă mișcarea, am aflat metode de creație și am învățat istorie.

Spectacolul care ți-a trezit interesul pentru dans

Dacă este să mă refer la un spectacol pe care l-am văzut, ‘Tango. Radio and Juliet’ de la Opera Națională București, sub coregrafia lui Edward Clug, este cel care mi-a trezit interesul spre dansul contemporan și abordarea liberă a mișcării. Am fost atât de fascinat prima oară când l-am văzut, încât în următoarele două luni l-am văzut de încă două ori, fiind singurul spectacol modern din repertoriul Operei Naționale la vremea respectivă. Acest spectacol are și în ziua de astăzi un loc special în inima și gândul meu.

Primul tău performance important

Ce m-a marcat din punct de vedere artistic a fost într-adevăr spectacolul meu de licență – ‘Narro’. Un spectacol în care am restructurat, din punct de vedere narativ, povestea ‘Romeo și Julieta’. A fost un concept foarte elaborat, ar fi mult de povestit. De-a lungul facultății, am fost un dansator și performer apreciat, dar pe latura creativă am avut mereu de lucru. Toate acestea până când profesorii au văzut lucrarea mea finală și am rămas uimit de ce feedback pozitiv am primit. Mama mea a plâns când a văzut spectacolul și eu nu întelegeam de ce. Încrederea pe care am primit-o în acel moment nu m-a părăsit niciodată, fiind ceea ce m-a entuziasmat să perseverez, chiar și întorcându-mă în România.

Dezvoltarea artistică

Perspectiva asupra artei mele s-a schimbat în momentul când am înțeles că dacă ceva este important și de interes pentru mine ca individ, cu siguranță va fi și pentru alții. În primii doi ani de facultate am căutat mereu să mulțumesc, să uimesc cu orice preț și să fac ‘ceva mișto’. Abia când am reușit să renunț la aceste lucruri am realizat plăcerea procesului și căutării. Fiecare proiect pe care îl am acum reprezintă un nou prilej pentru a mă dezvolta și învăța diverse practici, a înțelege diferite abordări și a întâlni oameni cu alte puncte de vedere.

Greutăți și prejudecăți ale meseriei

Greutățile au fost mereu financiare, în special din cauza instabilității industriei. Mă refer că în România dansul este o meserie foarte greu apreciată, fiind puțin înțeleasă și deloc ajutată. Doar câteva instituții au locuri de muncă pentru dansatori, aceștia fiind nevoiți să lucreze independent, de la proiect la proiect, împărțiți în prea multe activități de la care primesc prea puțini bani. Frustrarea artistului vine din faptul că fuga după necesități nu lasă loc dezvoltării personale în acest domeniu. Dacă ai o idee și vrei să faci un spectacol, de exemplu, chiar dacă primești finanțare tot trebuie să vii cu bani de acasă. Cu toate acestea, după 4 ani de muncă în România în care m-am întreținut și pe mine și familia doar din dans, cred că este și un exercițiu de voință și perseverență.

Între artă și comercial

Ca în orice proiect și colaborare, sunt mereu interesat de direcția artistică în care se merge. Sunt atât ca persoană cât și ca artist foarte versatil și mă pot potrivi în foarte multe contexte. Deși adaptabil, nu am avut încă ocazia să mă dezvolt în zona de comercial, fiind mai orientat pe zona de teatru, dar aș întâmpina cu brațele deschise o astfel de oportunitate.

Învățăturile dansului

Cel mai important lucru pe care l-am învățat, poate că și alimentat de personalitatea mea, este că perseverența și ambiția te duc departe. Asta dacă și știi să renunți la orgoliu atunci când face mai mult rău decât bine. Este o conversație continuă între compromis și interes personal, cred că este foarte importat să știi când să lași de la tine și când să înaintezi părerile personale. Legat de dans, mi se confirmă în mod frecvent că versatilitatea este o trăsătură pe care eu o apreciez, deși asta nu a însemnat niciodată un nivel mai scăzut al dansului sau interpretării. Am învățat comunicarea ca fiind cel mai de preț atuu, atât ca artist cât și pe plan personal, în timp ce infatuarea și importanța nu au niciun beneficiu.

O privire asupra sectorului de dans românesc

Cred că dansul din România evoluează încet. Încerc să fiu la curent cu ce se întâmplă în toată țara, atât la nivelul teatrelor, cât și la imaginea generală care se transmite publicului. La nivel micro, fiecare din noi trage pentru el si pentru arta lui, există inițiative multe, dar care trec mult prea neobservate și întâmpină prea multe greutăți ca să izbândească.

Ce ține de dansul pe scena teatrelor din România, pare că există o deschidere mai mare spre această zonă, deși multă lume, în special publicul, pășește cu foarte mult scepticism. Din fericire au de multe ori surprize plăcute dacă nu renunță de la primul spectacol. Trebuie să se înțeleagă că există multe abordări moderne în ziua de astăzi, dar asta nu înseamnă că toate sunt la fel.

Contextul actual

Din punct de vedere profesional, pandemia a distrus aproape tot ce clădisem în ultimii 3 ani de zile. Chiar și după ajutorul primit de la stat și relaxarea treptată, a fost foarte greu ca lucrurile să își revină, ceea ce nu s-a întâmplat nici până acum. Fiind colaborator la diverse teatre și instituții, dar fără contract de muncă la niciunul, am fost ultimul care a fost reintrodus în activitate. În schimb, partea plină a paharului a fost mai plină la mine, deoarece pandemia mi-a oferit posibilitatea să stau acasă împreună cu băiatul meu încă de la început, eu devenind tată la sfârșitul lui 2019, lucru pe care cu siguranță nu l-aș fi putut face în aceeași măsură altfel. Nebunia cu virusul a fost umbrită de noua dragoste descoperită, și deși am avut și noi momente de îngrijorare, familia ne-a ținut aproape, în special soția mea care deși nu este din același domeniu ca și mine, m-a susținut cu multă încredere și răbdare în toată perioada aceasta.

Ce ai lucrat în perioada asta

Nu am fost un adept al practicilor inițiate în timpul pandemiei, personal nu m-am putut înțelege nici cu spectacolele difuzate ‘live’ (care de cele mai multe ori erau de fapt înregistrări, nimic ‘live’), nici cursurile online nu m-au convins. Am urmărit și eu spectacole transmise live, dar nu mai mult ca înainte, deoarece plăcerea mea a fost mereu să merg la teatru și șă văd dansul în splendoarea lui fizică. Dacă nu este concepută ca fiind un film de dans, mișcarea ar trebui apreciată cât mai de-aproape.

Am încercat și eu să creez un film de dans, dar cu experiență puțină și fără buget, a fost un proiect personal plin de învățături. ‘inHIBITED’ se numește și este dansat și filmat pe câmpul din spatele casei mele, având-o ca și ‘cameraman’ pe sora soției mele, o fată foarte creativă de doar 18 ani, și ca parteneră de dans o prietenă de-a ei, foarte talentată și ea. M-am descurcat cu ce am avut, ne-am și distrat. Conceptul reflectă tocmai izolarea prin care am trecut în perioada pandemiei și cum noi, artiștii, reușim să ne construim scena din orice.

Perioada aceasta a însemnat pentru mine o pauză de reculegere, am gândit două proiecte despre care sper să pot vorbi cât mai curând, să vadă lumina reflectoarelor. Apoi, primul care a reușit să mă implice într-un proiect de dans după pandemie a fost Teatrul Național de Operetă și Musical ‘Ion Dacian’ cu noul musical ‘My Fair Lady’ în regia lui Ion Caramitru.

Ce înseamnă să fii artist în România

Artist n-a fost niciodată ușor să fii, și de cele mai multe ori mă gândesc că nici nu este o alegere. E ceva ce ține de fiecare din noi, și înseamnă diferit pentru fiecare. În contextul actual, părerea mea este că pentru artiști este un nou element pe care trebuie să ni-l asumăm și cu care să lucrăm. Pandemia a scos la iveală și aspecte negative ale celor care fac alegeri pentru noi, dar mai presus de asta a adus în lumină importanța de a sta noi cu noi înșine, de a ne da timp și de a căuta propriile plăceri și interese. Am auzit mulți colegi care au spus că deși situația a fost foarte gravă, au găsit mereu ceva nou de interes, au găsit liniște și chiar și înțelegere a tot ce ne înconjoară. În ciuda acestora, nu am auzit pe nimeni să fi renunțat la dans, ba chiar pentru unii a fost o trezire foarte benefică.

Dezamăgiri și revolte

Mai este nevoie să spun că teatrele au fost primele care s-au închis și ultimele care s-au deschis, în vreme ce în cluburile de noapte era om lângă om? Pentru noi, artiștii, nu au existat excepții sau artificii legale, ca pentru restul, nu am avut nicio portiță de scăpare. Ni s-a pus lacătul pe ușile teatrelor și asta a fost. Au ajutat în vreun fel aceste reguli în contextul pandemiei? Mie mi-a creat un puternic sentiment de nesiguranță ideea acestor restricții negândite, date în beneficiul nimănui, doar așa, ca să fie, fără prea multă gândire și conștientizare a consecințelor negative asupra celor afectați.

Cel mai dezamăgitor a fost când liderii țării și alte personalități influente au spus că se poate trăi și fără teatru, doar cu televizor, chiar având tupeul să propună să ne reprofilăm. Noroc că suntem o gloată de ambițioși, căci altfel după pandemie ar fi fost pustiu în teatre și cinema, am fi rămas ‘reprofilați’. Am fost numiți circari și cerșetori de oameni cu pretenții. M-a revoltat să văd că oamenii consideră arta și cultura un moft. Noi murim a doua zi fără public. Întrebarea este cât ar putea publicul să trăiască fără noi? Oare chiar s-ar putea mulțumi cu arta ‘de pe canapea’ așa cum au sugerat unii? Puțină empatie nu ar strica, să nu mai vorbesc de educație…

Solidaritatea breslei

Solidaritate nu a existat până acum, din păcate, și nici acum nu pare să se fi schimbat ceva radical. Există câteva inițiative care au reușit să ajute parte din artiști, dar care se luptă cu greu și ele și pot schimba doar câte un singur lucru o dată. Între noi suntem cum am fost obișnuiți să fim, fiecare cu proiectele lui, fără să ne sprijinim prin a distribui gratuit activitatea și aprecierea celorlalți, fiecare în cercul lui exclusivist, fără bătăi prea mari de cap și fără implicare prea mare. Am căzut și eu în plasa asta și îmi pare tare rău față de colegii pe care îi puteam ajuta (chiar și fără să știu că o fac) și nu am facut-o.

De unde ai accesat inspirația

Revin la norocul de a avea lângă mine pe cineva care mi-a schimbat viziunea, referindu-mă la băiatul meu, care îmi dă zilnic ceva nou de gândit, învățat sau observat. M-am dezvolat mult ca persoană fără să vreau, și o mică maturizare a avut loc fără să îmi dau seama prea repede. De asemenea, soția mea a fost cea care m-a îndemnat deseori să nu îmi pierd curajul prin ce idei mi-a dat. Creativitatea mea are norocul să fie nesfârșită, mereu glumesc că eu dau în mintea mea câte un spectacol pe seară, lucru care este foarte aproape de adevăr. Mereu mi-am imaginat ce vreau să fac, și chiar dacă nu se materializează exact la fel, este un exercițiu pe care eu îl fac în mod organic și simt că mă ține viu, dar și lucid.

Inovația în arta ta

Recunosc că din punctul ăsta de vedere am rămas destul de ‘tradițional’. Deși am lucrat cu mult drag cu noi tehnologii în diverse instanțe, artificialul m-a stârnit doar la nivel ideologic.

Ce iei cu tine mai departe

Inspirația mi-a fost dată mereu de o idee care mi-a stârnit interes, urmată de interacțiunea cu artiștii implicați în proiect care aveau să modeleze și să întrunească identitatea lor cu a mea, creând astfel ceva nou și de interes pentru public. Ceea ce facem va rămâne mereu suma a ceea ce oamenii din jurul nostru simt și cred.