Va scriu azi din viitor si va asigur ca, oricat de ciudat ar putea suna, nu am innebunit (inca), nu ma cred Nostradamus si nici Virgil Hancu. Vorbesc doar din experienta unui simplu om care intamplator asista uneori contemplativ, uneori participativ, la ce se intampla prin Romania. Si credeti-ma, chiar se intampla, uneori atat de frecvent si atat de cu susul in jos, dupa care se rastoarna cu josul in sus de zau ca nu mai pricep nimic. Pe de o parte este firesc, dar pe de alta parte uneori chiar nu imi vine sa cred cum sunt nevoita de buna voie si nesilita de nimeni, ba chiar din proprie initiativa, sa imi dau cu stangul in dreptul si sa infirm azi ce am confirmat ieri, pentru ca maine sa o iau de la capat intarind convingerile de alalteri.
Paradoxul paradoxurilor este insa altul: ca si ieri si azi am avut dreptate. Cum se poate asta? Sincer nici eu nu prea stiu dar pentru a-mi justifica afirmatia nu pot decat sa dau un exemplu care imi pare extrem de concludent.
Anul trecut cam pe vremea asta, mi-am tocit tastatura scriind cum pleaca romanii in strainatate. Medici, ingineri, profesori, specialisti in te miri ce, toti atrasi ca ursul de miere s-au grabit sa isi gaseasca locuri de munca prin Anglia si Statele Unite sau chiar hat departe prin Emiratele Arabe sau alte tari petroliere. Bine pentru ei, rau pentru investitorii din tara nevoita sa arunce cu zeci de mii de euro pe capul celor ramasi doar ca sa-i faca sa ramana.
