Alina Manolache este regizoare, artistă și profesoară, cunoscută pentru activitatea sa la intersecția dintre cinema-ul documentar și cel experimental. Absolventă a secției de Fotografie şi Artă Video la Universitatea Națională de Arte București (UNArte), Alina Manolache a realizat o serie de scurtmetraje ce au fost apreciate în circuitul festivalier internațional și a debutat cu documentarul de lungmetraj, „Copii pierduţi pe plajă” (2020). În prezent, lucrează la al doilea lungmetraj documentar, A Summer of Nothing, și predă studenților de la programul de masterat în film la HSLU Luzern, Elveția.
"Dacă este să mă uit la evoluția mea artistică, cred că mi-a prins bine să testez și un spațiu mai liber de creație, cum a fost cel din timpul facultății de arte, și totodată să-mi structurez ulterior practica prin exercițiul constant de a gândi și regiza filme", spune Alina.
În cadrul rezidenței Șona AIR, Alina s-a concentrat pe cercetare și scris, conturând harta noului ei proiect. Program de rezidențe individuale care oferă artiștilor din domenii culturale diverse spațiul, timpul și resursele necesare pentru a-și dezvolta proiectele, Șona AIR are loc bianual în Casa Albastră din satul Șona (jud. Brașov).
Vorbim cu Alina Manolache în continuare despre formarea ei artistică, subiectele care o preocupă și hărțile pe care le conturează prin proiectele ei.
Evoluția ta: de la arte vizuale la regia de film
În 2013, imediat după ce mi-am dat licența la Universitatea de Arte din București, am fost acceptată la o rezidență în Paris, cu o propunere de film documentar despre gardienii de la Centrul Pompidou. Nu știam mare lucru despre documentar atunci, dar am fost suficient de curioasă cât să învăț de la prieteni mai experimentați decât mine și din propriile încercări. Foarte rapid am descoperit că iubesc procesul de realizare a unui film documentar. Sunt atât de multe motive pentru care am iubit meseria asta din prima secundă, dar cel mai important dintre ele este acela că m-am văzut transformată: m-am văzut prezentă, curioasă, fericită să fiu acolo în fiecare secundă cu oamenii pe care îi filmam și cu oamenii cu care lucram. Încă simt asta, după 12 ani, și sunt recunoscătoare că, prin ceea ce fac, pot crea conexiuni cu oameni de oriunde din lume.
Dacă este să mă uit la evoluția mea artistică, cred că mi-a prins bine să testez și un spațiu mai liber de creație, cum a fost cel din timpul facultății de arte, și totodată să-mi structurez ulterior practica prin exercițiul constant de a gândi și regiza filme. Acum nu mai văd cele două lumi – lumea artei și lumea filmului – atât de separate.
Ca regizor, sunt invitată în programe de rezidență artistică, iar filmele mele sunt tot mai mult arătate în expoziții în ultimul timp. Transgresiunea filmului către muzeele și galeriile de artă mă bucură foarte mult și reprezintă o recunoaștere a cinemaului – și mai ales a documentarului, adesea confundat cu reportajul jurnalistic – ca formă legitimă de expresie artistică. Iubesc intimitatea pe care ți-o oferă sala de cinema și invitația de a vedea un film împreună cu ceilalți, în întuneric, old school. Dar îmi place și flexibilitatea pe care o propune arhitectura unei expoziții, pentru că îți poți organiza singur propria experiență de vizionare în galerie.
Ce te inspiră în alegerea subiectelor
Lucrez cu subiecte valabile global. Mă interesează similitudinile dintre oameni, și nu neapărat diferențele. De aceea, pot găsi „common ground” cu oameni de oriunde din lume, indiferent de cultură, vârstă, background etc. Am făcut filme în mai multe limbi – franceză, engleză, greacă, croată, ca să menționez doar câteva – și îmi vine foarte ușor să comunic și să găsesc un limbaj comun cu oameni de oriunde. Ca teme abordate deja, spectrul e foarte larg: am făcut filme despre inteligența artificială, despre astronauții de pe stația spațială internațională, dar și filme foarte personale. Primul meu lungmetraj, „Lost Kids On the Beach,” vorbește despre generația mea – prima generație născută în post-comunism.
Am făcut filme despre adolescență și viața socială din mediul rural. Vara aceasta, am fost invitată să fac un film de arhitectură despre două clădiri din Zagreb. Următorul meu lungmetraj este despre obsesia pentru muncă, despre workaholism, și este tot un film foarte personal.
Totuși, dacă ar fi să îmi aleg o „temă preferată” sau, mai degrabă, o metodologie, mă interesează să redesenez hărți prin prisma propriului meu filtru. Să descompun și să reasamblez puzzle-ul unui loc printr-o propunere conceptuală surprinzătoare. Următoarea hartă pe care aș dori să o cercetez în acest fel va fi harta Japoniei. Sunt încă într-un proces incipient de dezvoltare, fără prea multe certitudini deocamdată, dar ce pot să spun este că pornește de la o miză personală și migrează către întrebări cu rezonanță universală.
Proiectul dezvoltat la Șona
Am înțeles invitația Monicăi Dănilă, coordonatoarea Șona AIR, de a fi parte din rezidență ca pe o încurajare de a prioritiza un proiect nou, în mijlocul unei furtuni permanente de proiecte ongoing. Glosar de legături inexplicabile cu o țară foarte îndepărtată este despre relația mea cu Japonia.
Rezidența mi-a oferit o ramă, un context în care m-am putut concentra pe cercetare și scris. Este un moment foarte important din viața unui film despre care nu se vorbește foarte mult – începutul lui, înariparea unei idei și primele ei încercări de zbor. Apreciez că am putut să acord timp și spațiu noului meu proiect de lungmetraj și să mă uit la cum poate fi el dezvoltat. Plec acasă cu o hartă mai clară a proiectului, un concept mai conturat și, poate cel mai valoros aspect, cu încrederea că acest film va exista cu siguranță în viitorul apropiat.
În rolul de profesor
Interacțiunea cu studenții mă inspiră și mă echilibrează. Rolul meu este să îi însoțesc în călătoria lor de a-și găsi vocea ca autori de film de non-ficțiune, și asta mă pune și pe mine într-o poziție de permanentă chestionare a propriei voci artistice. E necesar să înțeleg foarte bine ce fac și de ce fac ceea ce fac, ca să pot da mai departe. Predatul îmi hrănește practica și îmi dă claritate în gândire. Totodată, mă învață să fiu mai blândă, mai răbdătoare, să ascult mai eficient și să rămân pasionată de meseria mea, să o studiez ca pe un organism în continuă schimbare.
Ce așteptări ai avut înainte de a începe rezidența la Șona
M-am gândit că o să am mai mult timp, pentru că rezidența se întâmplă într-un sat foarte liniștit. Că o să am timp să mă gândesc la idei noi, să citesc, să mă plimb – lucruri pe care nu am luxul să le fac întotdeauna în alt context. Însă am ajuns la Șona cu o agendă plină, cu un calendar ticsit, și nu m-am putut bucura pe deplin de respiro-ul pe care mi-l imaginam eu. Mai ales că nu am luat în calcul că e și un proces de adaptare implicat – până la urmă, e o casă departe de casă și un spațiu de lucru departe de spațiul meu de lucru.
Totuși, există și un revers al medaliei. Am avut privilegiul de a îmi petrece toate pauzele în natură, de a observa de la o zi la alta schimbări pe care altfel le-aș fi ignorat – de la vară târzie, la toamnă, de la soare la brumă, de la ceață la ploaie și frig. Nu cred că am fost niciodată atât de atentă la aceste micro-schimbări naturale, și asta m-a făcut să zâmbesc și să mă emoționez în fiecare zi.
Influența atmosferei din mediul rural
E liniște în Șona și m-am amuzat urmărind „evenimentele” satului – mașina cu pâine, mașina cu varză, controlul optic gratuit. Casa Albastră e foarte frumoasă și mi-a făcut plăcere să găsesc un rost fiecărui colțișor, să găsesc moduri de lucru și de locuire care să mă avantajeze. Sunt matinală și mi-a plăcut să observ ritmul satului la primele ore ale dimineții și să-mi beau cafeaua cu fața la soare sau cu nasul înghețat. Sunt lucruri de care cu siguranță o să-mi fie dor. Și cu siguranță o să descopăr și altele până la finalul rezidenței.
Un mesaj pentru alți artiști interesați de rezidență
Cred că pentru fiecare poate fi o experiență diferită. Bazându-mă strict pe experiența mea, i-aș încuraja să vină cu deschidere și flexibilitate, preferabil fără multe deadline-uri și notițe în calendar. Le-aș aminti că adaptarea face și ea parte din experiență și le-aș recomanda să lase un spațiu pentru asta.
