Ce ar face Bucureștiul să fie mult mai “trăibil”? Piețele publice umbrite de copaci, locurile în care să poți, din când în când, să fii spectator la balamucul bucureștean, fără să reproșezi nimănui mare lucru, crede arhitectul Justin Baroncea. Din 2009, el reciclează "obiecte disparate, fragmente de tehnologie ieșită din uz și componente de aparate electrice pe care le transformă în OZN-uri aparent utile” și pot fi văzute în expoziții.
Recent a fost implicat în proiectul "Bucureștiul care n-a mai fost", o expoziție-eveniment dedicată proiectelor arhitecturale care ar fi putut schimba imaginea și sensul capitalei, dar care nu au fost niciodată construite. De menționat că expoziția s-a mutat la UAR până pe 18 decembrie.
"Am intenționat să construim o platformă prin care să readucem în atenția bucureștenilor, în particular a specialiștilor și a tehnicienilor implicați în administrație, proiecte și mai ales locuri importante pentru oraș. Locuri rămase într-o zonă incertă a juxtapunerii de proiecte ambițioase rămase nefinalizate", spune Justin.
Documentarea a inclus proiecte ale unor arhitecți, din care amintim: Amy Christie Anderson, Vladimir Arsene, Romeo Ștefan Belea, Ricardo Bofill, Augustin Ioan, Adrian Soare sau Dorin Ștefan.
Povestim cu Justin în continuare despre Bucureștiul care n-a mai fost și cel care ar putea să fie, despre spațiul public și colecția de Bucureștiuri neterminate.
Expoziția Bucureștiul care n-a mai fost
Nu e vorba despre cum ar fi putut arăta Bucureștiul dacă s-ar fi construit (măcar o parte) din „intențiile” expuse, ci despre cum s-ar fi schimbat locuri concrete din țesutul urban; despre cum s-ar fi (re)orientat relația dintre bucureșteni și oraș, despre cum locuitorii ar fi putut să se raporteze la arhitectură în loc să ocolească teritorii ale nimănui.
Expoziția face parte dintr-un demers cultural și educațional mai amplu inițiat de Uniunea Arhitecților din România, în parteneriat cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Este o selecție de teritorii din zona centrală a orașului pentru care există soluții (neimplementate) de restructurare. Simeze cu fragmente ale istoriei arhitecturii recente rămase la nivel de idee. O selecție de proiecte care rămân ancorate în realitate, în cotidian, fără să atingă zona utopiei - unele propuneri ar putea fi adaptate, completate și demarate fără modificări majore ale ideii generale.
Cum a apărut acest proiect
Am intenționat să construim o platformă prin care să readucem în atenția bucureștenilor, în particular a specialiștilor și a tehnicienilor implicați în administrație, proiecte și mai ales locuri importante pentru oraș. Locuri rămase într-o zonă incertă a juxtapunerii de proiecte ambițioase rămase nefinalizate. Locuri în care se întâlnesc orașul vechi și marele „avânt revoluționar”, în care scara texturii urbane se schimbă abrupt, în care plimbarea printre case cu grădini se termină față în față cu utopii construite până la un punct.
Lista de locuri și proiecte colectate în expoziție este doar un rezumat al unor situații limită (așadar rămâne deschisă).
De ce este importantă această expoziție
Transformarea radicală a Bucureștiului a fost demarată periodic pe baza unor proiecte fundamentate ideologic. Unele asumate mai mult sau mai puțin democratic ca fiind parte din modernizarea capitalei, de alinierea la tendințele vremii. Altele impuse de lideri „vizionari” în căutarea celebrității din manualele de istorie. Fiecare nouă „revoluție” s-a poticnit brusc la schimbarea regimului. Acum Bucureștiul e un asamblaj de teritorii configurate pe baza coliziunii sistemelor politice dominante în momente diferite ale istoriei orașului; montaj de micro-plăci tectonico-ideologice. Colecție de Bucureștiuri neterminate.
Proiectele de anvergură rămase doar pe hârtie pot configura un aparat de măsură al deciziilor administrative, economice, sociale (sau al lipsei lor) în momente cheie ale evoluției orașului. Locurile libere din mijlocul Bucureștiului, lăsate ca în decembrie ’89 (deși pentru ele există propuneri de arhitectură sau design urban validate prin concursuri internaționale) sunt indicatori ai relației sincopate dintre polis și politică.
Generațiile noi și vechi
Pentru generațiile post-’89, terenurile enorme libere din centrul Bucureștiului fac parte din cotidian. Pentru generațiile pre-’89, non-locurile din mijlocul orașului rămân niște anomalii, cu care între timp s-au obișnuit. Expoziția ar putea fi un instrument prin care și unii și alții s-ar putea reconecta la un București posibil, la un „trecut apropiat” comun. Bucureștiul e un fel de laborator urban de idei neterminate, de acțiuni proiectate pe termen lung și abandonate pe termen scurt (marea transformare din anii ’80 a durat șase ani). Până în 1980, placările cu blocuri de pe marile artere centrale nu existau. Între ’80 și ’84, ecranele de locuințe colective au ascuns în spatele cortinei socialiste orașul vechi, pe care sistemul politic își propusese să-l transforme complet.
De 35 de ani, zonele de coliziune dintre țesutul vechi și intervențiile socialiste au rămas blocate în timp din punct de vedere urban, arhitectural, juridic, dar nu și social. Zonele de coliziune pot fi printre cele mai utile spații didactice pentru a învăța istoria recentă a Bucureștiului, indiferent de distanța dintre generații.
Viziunea arhitecților și a urbaniștilor față de cea a artiștilor și istoricilor
E diferită raportarea la chronotop, la poziționarea față de un context proiectat în viitor. Arhitecții propun soluții – ținând cont de context – pe termen mediu și lung, știind că, în cazul proiectelor durabile, spațiul și expresia vor transcede uzul inițial (programul). Arhitectura (relativ) importantă în oraș se reinventează permanent - spații de producție care devin centre culturale, case transformate în cafenele sau ateliere pentru artiști, vile urbane care ajung muzee, restaurante sau hoteluri. Pentru arhitect, istoria orașului e una dintre componentele proiectului; a proiecției într-un viitor (intuit) dincolo de stil, de beneficiari și de utilizatorii inițiali.
Imaginea de azi a orașului, față de ceea ce ar fi putut fi
Dacă Bucureștiul e laborator, accepți că experimentele vor continua, că fiecare nouă ideologie va intenționa să-și construiască propriul petec de „permanență” zidită. Intuiești că orașul nu va fi niciodată „coerent” decât cu propriul ADHD politico-social. Caracteristica principală a Bucureștiului nu poate fi coerența, ci mai degrabă adaptabilitatea, elasticitatea dusă până la limita de rupere.
Nu pare plauzibil ca un locuitor al unei case negustorești bucureștene cu machiaj academist francez să-și fi putut imagina, în perioada interbelică - atunci când și-a ascuns acoperișul în spatele unui fronton „modernist”, după regularizare - , blocul cu 10 etaje construit oblic în fundul curții în 1984. Bucureștiul, din punctul ăsta de vedere, și-a depășit cu mult potențialul. Altfel spus, bucureștenii sunt un public urban exigent, cunoscător al fentelor istorice, adaptabili în apărare, din ce în ce mai greu de surprins (de scenariile cele mai tragi-comic absurde) și, cu toate astea, fideli (puțini sunt cei care nu stau să vadă ce va urma).
Ce-i lipsește Bucureștiului
Piețele publice umbrite de copaci; locurile în care să poți, din când în când, să fii spectator la balamucul bucureștean, fără să reproșezi nimănui mare lucru, dar comentând tot ce mișcă. Străzi pietonale care să nu se concentreze doar în centrul-centrului orașului. Muzee deschise către străzile menționate un rând mai sus; care să „iasă” din spatele gardurilor și al porților monumentale.
Spre ce se îndreaptă orașele viitorului
AI, AR, VR, XR – fel de fel de realități extinse interferează cu elementele de cadru urban. Aplicații din ce în ce mai sofisticate suprapuse pe hărți specializate, cu legături în spațiul fizic. Funcții și programe care transferă date către programe de arhitectură. „Internet of Things” în orașele dinamice din Asia, care par să se dezvolte în direcția Blade Runner…
Bucureștiul preia schije de programe (cu posibilă vocație smart), fragmente de inițiative care ne propun să ne extindem realitatea oricum complicată (cel mai simplu mod de a complica transportul în comun ar fi să avem aplicații XR cu întârzierile tramvaielor în stații, pe baza cărora să primim puncte de reducere la abonamentul aplicației pe luna următoare). Pe de altă parte, cu cât mai smart soluția, cu atât mai mare tentația bucureșteanului de a o deturna, de a o folosi altfel, de a o adapta ca să vadă „ce-i iese”. Bucureștiul ar putea fi creuzetul de creație pentru cel mai adaptabil orășean al viitorului: cyborg-ul Mitică (cel mai fidel prieten al bucureșteanului, până la următorul model).
