În fiecare an, în preajma sărbătorilor, bunătatea pare să intre în regim de urgență. Oamenii donează, ajută, oferă. Campaniile se înmulțesc, mesajele devin mai emoționale iar sentimentul general este că „acum” e momentul să facem bine. Și inevitabil apare întrebarea: ce este, de fapt, bunătatea? Un impuls emoțional de sezon sau o formă de responsabilitate care nu ține cont de calendar?
Nu pun la îndoială intențiile nimănui. Sunt sincere. Dar experiența ne arată că intențiile bune nu sunt suficiente. După ce luminile se sting și sărbătorile trec, rămâne aceeași lume, cu aceleași probleme. Iar asta ar trebui să ne oblige la o reflecție onestă: cât din ceea ce numim bunătate produce schimbări reale și cât rămâne doar un exercițiu de liniștire a propriei conștiințe?
Tot mai des, gesturile punctuale riscă să devină forme fără fond. Ele creează o separare confortabilă între „cei care ajută” și „cei care sunt ajutați”, fără a schimba cu adevărat condițiile care generează vulnerabilitate. O bunătate care nu își pune întrebări despre impactul ei riscă să fie mai degrabă o afirmare de sine decât un act de solidaritate.
Poate că aceste întrebări au devenit mai apăsătoare de când am un copil. Un băiețel de aproape nouă ani. Din acel moment, responsabilitatea nu mai este un concept abstract sau teoretic; a căpătat chip și voce, devenind o realitate concretă. Și mă întreb: ce fel de lume îi pregătim? Ce fel de valori îi transmitem, nu prin discurs, ci prin alegerile noastre?
Am înțeles, în timp, că nu este suficient să învețe să fie „bun” prin gesturi simbolice. Bunătatea adevărată nu se măsoară în acte izolate, ci în capacitatea de a înțelege consecințele propriilor acțiuni. În discernământ. În asumare.
Îmi amintesc o întâmplare aparent banală: copilul meu, pe atunci de patru sau cinci ani, s-a apropiat, la îndrumarea mea, de un om al străzii cu un covrig în mână. Omul a refuzat, fără să ne privească. A fost un moment inconfortabil dar revelator. Atunci am realizat că dorința mea de a „arăta” bunătatea era de fapt o măgulire a propriului ego, ceea ce aveam să îi las moștenire fiului meu. Iar lecția pentru amândoi a fost clară: bunătatea nu înseamnă a oferi oricum, ci a oferi acolo unde gestul este necesar, dorit și cu adevărat util.
De aici pornește, cred, diferența esențială între bunătatea ca emoție și bunătatea ca responsabilitate. Prima e ușoară, rapidă, adesea sezonieră. A doua presupune gândire, consecvență și asumarea faptului că schimbarea reală nu este spectaculoasă, dar este durabilă.
O lume mai sănătoasă, mai sigură, mai bună nu se construiește doar din intenții bune, ci din medii sănătoase în care adevărul este accesibil, manipularea este recunoscută iar libertatea nu este negociabilă. Bunătatea autentică este cea care investește în aceste lucruri, chiar dacă ele nu pot fi ambalate emoțional sau livrate sub forma unui gest rapid.
Dacă ne pasă cu adevărat, atunci trebuie să fim atenți la modul în care ne investim resursele de timp, bani, energie. Nu în gesturi care ne fac să ne simțim mai buni pentru o zi, ci în acțiuni care construiesc responsabilitate civică și socială pe termen lung. Iar aceasta este un altfel de bunătate.
De Crăciun, când generozitatea pare mai vizibilă ca oricând, poate că ar trebui să ne întrebăm nu cât de buni suntem, contabilizănd mai mult comportamentele și acțiunile noastre, desfășurate cu sens pe tot parcursul anului și mai puțin numărul de covrigi oferiți. Pentru că lumea democratică, liberă și sigură pe care o datorăm copiilor noștri nu este un cadou festiv. Este o construcție continuă, care nu se face o dată pe an. O formă de bunătate autentică.
Așa le putem garanta copiilor noștri nu doar un Crăciun liniștit acum, ci și libertatea de a avea această sărbătoare liniștită mulți ani de acum înainte.
Sărbători cu sens, în care bunătatea să fie dublată de responsabilitate iar libertatea și adevărul să rămână cele mai importante valori pe care le dăruim copiii noștri.
___________
Nicoleta Gruia, Founding Partner SpotMedia.ro
