Lucas Neagu: Un film no-budget înseamnă comunitate. Cred foarte mult în spirit comunitar, practică tot mai rar întâlnită în lumea individualist în care trăim azi

Lucas Neagu: Un film no-budget înseamnă comunitate. Cred foarte mult în spirit comunitar, practică tot mai rar întâlnită în lumea individualist în care trăim azi

Lucas Neagu este regizor, scenarist și producător român, născut la Timișoara în anul 2000. Cineast autodidact, fără o formare cinematografică instituțională, și-a construit parcursul artistic independent, dezvoltând până în prezent două lungmetraje, cinci scurtmetraje și un documentar. Este, de asemenea, fondatorul companiei Blue Youth Films și implicat în dezvoltarea festivalului Blue Youth Curated International Film Festival. 

Debutul său în lungmetraj, "Timing", lansat în 2024, a urmărit experiența generației sale confruntate cu nesiguranța și dificultatea de a se raporta la lumea contemporană. Filmul a obținut mai multe recunoașteri internaționaleț: Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Girona, Premiul pentru Debut la Festivalul Filmului Românesc de la Munchen și o nominalizare la Premiile Gopo 2025 pentru Tânără Speranță. Al doilea lungmetraj, "Nimic mai mult și nimic diferit", a marcat o schimbare de registru, de la anxietățile unei generații tinere către o poveste despre iubire, bătrânețe și moarte. 

"În locul școlii am avut parte realmente de practică. „Școală” practică, hands-on. Dat cu capul de unul singur, greșeli peste greșeli, până învățam câte un skill, apoi altul. Filmări amatoricești, tot tacâmul", povestește Lucas. 

Acum lucrează la un nou film de lungmetraj de tip no-budget, "Soare”, la care tocmai a terminat filmările. Lucas dezvoltă de asemenea și proiecte teatrale, debutând pe scena teatrului românesc în februarie cu primul spectacol despre femicid din România, intitulat Carne de Tigru. În prezent, pregătește alte două proiecte teatrale: "Derivat Feminin", care va avea premiera la UPT Campus Creativ în luna octombrie și "Arhivă", care va fi prezentat în noiembrie la Faber.

Despre teatru, film, comunitate și ce a învățat pe parcurs, povestește Lucas Neagu în rândurile de mai jos: 

 

Cum ai început să faci filme 

După ce am renunțat la cariera mea anterioară, cea de sportiv de performanță, a urmat o perioadă de depresie pentru mine. Am avut patru operații la genunchi într-un interval destul de scurt de timp, iar la ultima era să îmi pierd și viața. Ca atare, am ajuns într-o etapă în care am fost sfătuit să îmi preocup timpul cu activități terapeutice, care să-mi facă bine. Am fost un copil destul de cuminte și disciplinat de-a lungul vieții și, după ce îmi jucam meciurile prin diferite țări și orașe, mă întorceam în camera de hotel și mă uitam la filme. De aici pasiunea pentru filme, pe care am urmat-o terapeutic, repet. Nu mă gândeam că voi ajunge aici.

În locul școlii am avut parte realmente de practică. „Școală” practică, hands-on. Dat cu capul de unul singur, greșeli peste greșeli, până învățam câte un skill, apoi altul. Filmări amatoricești, tot tacâmul. Mi-am cumpărat o cameră second-hand și am început să mă joc cu ea, să filmez câteva scurtmetraje și, în rest, filmam petreceri și alte evenimente. Ușor-ușor, am lăsat camera din mână și am continuat cu regia și scrisul.

Nu sunt împotriva școlii, mi-aș dori să urmez o școală de film. În Timișoara nu avem asta însă și nu mi-am dorit să mă mut la București sau Cluj.

 

Ce a urmat după "Timing"

După toată experiența cu „Timing” am ajuns de fapt să realizez cât de greu este să ai o carieră reală în acest domeniu (și mai ales în România) și să îmi pun întrebări legate de viitorul meu în cinematografie.

Deși mult apreciat, nu consider că succesul cu „Timing” mi-a ușurat cu mult mai mult activitatea profesională. În continuare mă zbat pentru proiectele mele și îmi învăț limitele. Anul 2026 a fost un an teribil de încărcat. Un nou lungmetraj prin „Soare”, lansarea „Nimic mai mult și nimic diferit”, prima ediție a festivalului meu de film și alte patru spectacole. Este mult. Deși vin și banii, simt că efortul pe care îl depun este mai mare decât răsplata, cel puțin momentan. Ca atare, deși poate din exterior pare că sunt un tânăr care trăiește o frumoasă poveste de succes, adesea mă întreb cât de mult o să mai pot continua să fac asta. Momentan, nu mă văd făcând asta când o să-mi doresc să-mi întemeiez o familie, de exemplu. Mi se pare prea riscant. Cel puțin nu în România.

Așa că tot succesul de până acum mă face doar mai conștient de realitatea în care mă aflu de fapt. Nu aș schimba însă nimic în tot parcursul pe care l-am avut nu doar profesional, ci de-a lungul vieții cu totul. Mi-am trăit viața intens și frumos până acum. Ce urmează, urmează. Nu aș face „nimic diferit”! Uite că am făcut și o glumă cringe cu titlul filmului!

 

Povestea "Nimic mai mult și nimic diferit"

Îmi aleg subiectele oarecum intuitiv, e un proces foarte sincer pe care îl realizez. În 2024 dezvoltam alte două proiecte de film, în paralel cu organizarea lansării „Timing”. Era acest proiect și altul, despre femicid, care a ajuns să fie ulterior montat ca prima mea piesă de teatru.

Tot acest proiect s-a născut din nevoia de a procesa boala și ulterior pierderea bunicului meu. Cred că vă puteți imagina cât de dificil poate fi să ai grijă de un om bătrân și muribund. La rândul meu sunt absolut terifiat de moarte; nu îmi pot imagina acest corp tânăr pe care îl am ca la un moment dat să închidă ochii și să nu mai existe. E un concept foarte dificil de digerat pentru mine. Prin filmul ăsta procesez această etapă din viața mea – o etapă în care simt că am făcut definitiv saltul de la a fi copil la a fi om mare

Cred însă că povestea din „Nimic mai mult și nimic diferit” nu este un salt în alt registru, ci mai mult o aprofundare a complexității relațiilor interumane, sociale, de această data într-o manieră mai matură. Am avut curajul să fac o schimbare de registru și stilistică abia la al treilea lungmetraj pe care l-am filmat în această vară, intitulat „Soare”. Acolo combin mai multe forme audiovizuale și dezbat mult mai aprofundat tema memoriei. Sper să îl vedeți anul viitor în cinematografe. Vom vedea ce va ieși!

 

Cum ai gândit structura, care au fost provocările de casting

Surprinzător, dar castingul nu a avut nicio relevanță din punct de vedere al structurii, iar structura relațională în sine a contat destul de puțin în alternanța dintre tinerețe și bătrânețe.

Nu am căutat active actori care să semene între ei. M-a interesat mai tare ca cele două perechi de actori, atât bătrâni, cât și tineri, să aibă o chimie palpabilă între ei. Din fericire, a fost cazul atât pentru Marian Râlea și Ana Ciontea, care au fost foști colegi de facultate, cât și pentru Daria Pentelie și Vlad Lință, actuali logodnici. A fost un Bingo mare și lat din această perspectivă.

Cât despre structură, consider că o relație se transformă și deși în unele momente se pot regăsi similarități, tinerețea și bătrânețea sunt două etape complet diferite. Ca atare, nu multe lucruri se pot regăsi în comun între cele două etape prezentate în film, însă la final fiecare acțiune pe care personajele o iau cred că va putea fi justificată. M-a interesat să surprind esența fiecărei etape, mai mult decât să leg tot felul de plot-uri.

 

Cât de mult s-a strecurat experiența personală

S-au strecurat câteva lucruri și sincer mi-aș fi dorit să se strecoare mai multe. Am surprins pe alocuri boala per se și teama sfârșitului, care se apropria galopant. Aici e asocierea cu experiențele personale avute cu bunicul meu la finalul vieții sale, când îl îngrijeam. Observam această oroare față de moarte și, evident, chinul fizic.

Iar pe lângă asta, care este faptul cel mai evident, s-au mai strecurat mici momente de fericire și apreciere față de lucrurile mărunte ale vieții. Banalitățile vieții, dacă vrei. Mi-aș fi dorit să surprind mai multe momente de acest gen și în film, să îl mai extind un pic în acest sens. Sunt multe momente de candoare și gingășie oricum în poveste, ceea ce e potrivit cred, cu toate că din contextul prezentat nu ai zice că poate să reiasă așa ceva.

 

Colaborarea cu actorii

Am lucrat cu fiecare set de actori separat. Inclusiv filmările au fost separate. Prima dată am filmat cu cuplul în vârstă, mai apoi cu cel tânăr. Ca atare, ei s-au întâlnit doar într-o singură zi, când se făcea schimbul.

Întotdeauna după ce consider că am terminat de scris un text încep lucrul cu actorii și le dau mână aproape complet liberă la modificări, restructurări. Consider că atunci când mai multe minți lucrează la același scop comun, vor ieși rezultate mai bune. De asemenea, în general lucrez cu actori în care am încredere, așa că e un proces foarte frumos și plăcut, cel al dezbaterii textului.

S-au schimbat câteva chestii în scenariu, dar în mare parte firul narativ a rămas același. Povestea a plecat din totdeauna dintr-un punct și se termina în același punct în care am propus de la început. Actorii au contribuit aici mai mult la dezvoltarea rolurilor lor. Au adăugat substraturi, diferite texturi, un pic mai mult background. A fost de folos, într-un final.

Am colaborat frumos, ca între prieteni. Cu Daria și Vlad eram deja prieten oricum, ne știam. Experiența asta doar ne-a apropriat. Cu Marian Râlea și Ana Ciontea a fost un alt tip de lucru. Mi-a luat mie un pic până să ajung să mă acomodez cu ei, cu prezența lor. Îți poți imagina că te simți un pic „star-struck” când îi vezi acolo, lângă tine, cum așteaptă să le dai indicații regizorale. A trebuit să mă ciupesc un pic. Ei însă au fost teribil de drăguți și într-un final am ajuns să mă obișnuiesc cu ei, cu modul lor de lucru, cu felul lor de a fi. Am fost prieteni, într-un final, cu toții. Am lucrat realmente în liniște și pace, în armonie. A fost un lucru foarte frumos, de care nu pot decât să mă bucur și să mă consider norocos că am avut ocazia să am această experiență.

 

Blue Youth Films. De ce ai ales să-ți construiești propria platformă?

Pentru că nu mă băga nimeni în seamă. Când voiam să fac „Timing”, am dat mail, după mail, după mail, la toate casele de producție din România. Dumnezeu mi-e martor – am primit niște răspunsuri halucinante. Sau nu am primit răspunsuri deloc.

Iar festivalul de film, ei bine, este încercarea mea de a da ceva comunității locale de film. Voiam să ofer tinerilor, de exemplu, oportunități de a se dezvolta, de a-și arăta lucrările, de a face un pic de networking. Sunt oportunități pe care eu nu le-am avut la început și pentru care m-am luptat foarte mult. Îmi doresc ca altcineva care vrea să înceapă pe acest drum să aibă un prim contact mai plăcut decât mine cu industria. Ca atare, festivalul meu propune o atmosferă comunitară, prietenoasă și deschisă. Fiecare film timișorean înscris a fost selectat, pe lângă selecția atent curatoriată de filme internaționale.

 

Experiența de la TIFF Talent Lab

A fost o experiență foarte plăcută în care am învățat foarte multe și, cel mai aplicat, cum să faci și cum să nu faci networking. A fost prima data când mă aflam într-un festival mare, deci mă simțeam destul de acaparat. Am încercat să culeg cât mai multe informații, să ascult sfaturile mentorilor care ne vizitau în diferite workshop-uri. Nu pot spune că mi-a fost dată lumea peste cap de vreo informație primită însă. Au fost mici sfaturi acumulate care m-au ajutat.

 

Ce poți spune pe scenă și nu poți spune în film, și invers

Iubesc teatrul pentru că îmi oferă o atmosferă mult mai relaxată de lucru. La teatru, față de film, ai timpul și spațiul să experimentezi mult mai mult. Este totul și mult mai ieftin, miza nu e atât de mare, cel puțin în mintea mea. Mi se pare că pe scenă pot să explorez temele într-un alt mod decât filmat. Un mod mai liber și, poate, mai haotic. La film totul e mult mai precis.

Totuși, în film surprinzi anumite detalii care la teatru sunt adesea scăpate din vedere. Mici priviri, mici atingeri, o priveliște sau un cadru cu un obiect. Detaliile sunt mult mai texturate la film. De asemenea, am ceva mai mult control în felul în care îmi spun povestea.

Sunt evident medii diferite de explorare artistică și le îmbrățișez pe ambele. Cred în continuare că mă potrivesc mai bine pe film, însă îmbrățișez ambele experiențe și mă bucur de teatru atunci când vreau să iau o pauză de la strictețea filmărilor.

 

Ajungem la "Soare". Ce înseamnă să faci un film fără buget?

Un film no-budget înseamnă comunitate, exact ceea ce încerc să dezvolt în Timișoara și cu ceea ce încerc să mă înconjor. Cred foarte mult în spirit comunitar, practică tot mai rar întâlnită în lumea individualist în care trăim azi.

„Soare” m-a învățat că se poate face film și altfel. Adesea mă simțeam impostor în lumea cu adevărat independentă a filmului. Deși filmele mele sunt toate independente, lungmetrajele au costat ceva. Mi-am dorit să fac un film cu un buget tangibil pentru oricine – să arăt că se poate și așa.

Culmea, în lipsa bugetului, cred că este și cel mai creativ film al meu. Este un film cu adevărat experimental, în care mi-am dat voie să greșesc, să nu îmi pese.

La „Timing” și „Nimic mai mult și nimic diferit” miza era foarte mare, așa că eram foarte chitit pe a face lucrurile corect. La acest nou film – „Soare” – m-am relaxat complet și am lăsat lucrurile să curgă mai liber. Am surprins diferite momente improvizate, am deschis o latură creativă care tot așteptam să iasă la suprafață. Nu îmi mai doream să fac un alt film serios, cu o temă clar definită în care trebuie totul să se întâmple pe ceas. „Soare” a fost filmat pe parcursul a trei luni de zile, on & off, de-a lungul verii. A fost un timp foarte distractiv și plăcut.

 

Starea cinematografiei independente din România 

Sincer să fiu, nu știu. Dacă mă întrebai asta acum doi ani, aș fi zis că e nevoie de mai multă inițiativă, de mai multe persoane care să încerce să iasă la suprafață cu proiecte de genul. Aș fi zis de asemenea că e nevoie de un spirit comunitar mai puternic dezvoltat, în care noi, colegi tineri de breaslă, ne susținem reciproc. Acest lucru nu se întâmplă însă. O mână de ajutor este foarte rar întinsă în această industrie.

Cu argumentul din urmă sunt în continuare de acord. E nevoie de mai mult spirit comunitar în industria filmului, e nevoie să nu mai concurăm unul împotriva altuia. Să lăsăm orgoliul deoparte și să ne susținem mai des proiectele, când unul, când altul.

Totuși, la chestia cu inițiativa am ajuns să zic că e discutabil. Pot acum să înțeleg de ce un tânăr sau o tânără nu s-ar arunca cu capul înainte în chestia asta. E o industrie și o profesie destul de descurajantă. Sunt sigur că eu sunt unul din cazurile semi-fericite și că sunt alți tineri, unii chiar mai buni ca mine, care au eșuat la toată treaba cu cinemaul și au zis pa-pa repede și scurt. Și pe bună dreptate. Într-o țară ca România, în care educația și cultura sunt pe ultimul loc, lucrurile nu prea au cum să o ducă realmente bine, mai ales în zona de artă independentă.

Deci, da: nu sunt super în măsură să zic că cinematografia independentă nu o duce foarte bine, dar am văzut la Munchen de exemplu cum se mănâncă cinema și teatru independent pe pâine. Sălile erau pline peste tot. Nu suntem acolo din punct de vedere cultural, ca popor.

 

Dacă ai putea alege a carte pe care să o ecranizezi

Aceea ar fi „The Year of Magical Thinking” al lui Joan Didion, o scriitură sterilă și totodată emoționantă. Situația expusă în carte este una excepțională și profund umană.

 

Trei trupe sau compozitori cu care ți-ar plăcea să colaborezi la coloana sonoră

It will never happen, dar bună întrebare! Talking Heads, Kings of Leon și The 1975. Și Prince, dacă ar mai fi trăit.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info

Sectiune



Branded


Related