[Independenți în presă] Vlad Odobescu: Jurnalismul independent va crește cam în același ritm în care redacțiile clasice se vor prăbuși

Acum, nu mai sare nimeni să-l atenționeze că face o prostie și să încerce să-l aducă pe calea cea bună, în cazul în care un jurnalist își dă demisia din vreo redacție și se apucă de un proiect propriu. Iar asta spune mult despre locul pe care îl are presa independentă în peisajul media din România, crede Vlad Odobescu.

Prin 2009, când nu i-a mai rămas niciun pic de speranță că poate fi bine la EVZ, a plecat. A fost colaborator la mai multe site-uri, a aplicat pentru granturi și burse. S-au legat vreo patru burse mari: cum ar fi trei luni de rezidență la the New England Center for Investigative Reporting sau Balkan Investigative Reporting Network. Iar asta i-a plătit facturile câteva luni. Un ritm pe care nu îl recomandă neapărat și altcuiva:

A fost o perioadă cu dese atacuri de panică și probleme cu somnul, rezultate ale unui auto-sabotaj continuu.

 În prezent lucrează la Scena9.ro, proiect finanțat de BRD. În același timp, este membru CRJI / TheBlackSea.eu și al Associated Reporters Abroad și colaborează cu Documentaria.ro. 

E contextul în care Frontline pregătește un proiect, în septembrie, prin care să înlesnească întâlnirea dintre jurnaliștii independenți din România și finanțatori. Ideea este de a crea un fond pentru jurnalismul de investigatii, unde se poate dona, si un juriu international, format din ziaristi straini, sa aleaga proiectele cele mai interesante.

Vlad a avut câteva burse finanțate de companii prin fundații de-ale lor și povestește despre experiența lor:

Niciodată reprezentații respectivelor instituții n-au influențat articolele pe care le-am scris. Colegi de-ai mei au considerat că, în unele cazuri, bursele acordate de companii în România limitează tema propusă la interesele de CSR ale respectivei instituții. Mi se pare însă greu de evitat asta. Important e ce se întâmplă după ce începe lucrul efectiv pe subiecte.

 

Aventuri prin trusturi de presă

În iulie 2006, imediat după ce-am terminat facultatea la Iași, m-am angajat la Evenimentul zilei, împreună cu alți moldoveni. Ziarul făcea parte din trustul Ringier și se afla în proces de rebranding: se mutase în Pipera, printre corporatiști, scăpase de bulina roșie asociată cu „găina cu pui vii” a lui Ion Cristoiu, angaja pe bandă rulantă jurnaliști tineri, căuta secțiuni pentru un public ceva mai dinamic decât înainte.

În perioada aceea, elvețienii băgau bani în deplasări, focus group-uri și, nu în ultimul rând, subvenționau fisele pentru automatele de cafea. Se făcea presă OK, dar tirajele scădeau în continuu și nimeni nu găsea vreo salvare.

Prăbușirea cea mare s-a simțit însă pe la începutul lui 2009, când publicitatea s-a evaporat. La scurt timp au început disponibilizările cu salarii compensatorii și tăierile de salarii pentru cei rămași. Au plecat secții întregi, iar cele micșorate au fost comasate. Ziarul a trecut la pagini mai mici, mai puține și mai proaste.

Imediat după ce publicația a fost preluată de către familia Păunescu, au început să se simtă și adieri dinspre politică ce s-au transformat, cu fiecare lună, în furtuni. În 2011, după ultima rundă de concedieri pe care-am prins-o, EVZ a rămas fără departamentul de investigații, fără secretarul general de redacție, fără corectură și a păstrat un singur șofer. Au început în schimb să revină “dinozauri” de presă ai anilor ‘90, primiți în redacție ca „seniori” în ciuda trecutului dubios.

Am plecat când nu mi-a mai rămas niciun pic de speranță că poate fi mai bine la EVZ. Timp de vreun an și jumătate am împărțit un birou cu Ciprian Muntele la Clandestino.fm, radio-ul online al lui Răzvan Exarhu, iar în paralel am lucrat ca editor la Yahoo! News România. Am plecat în decembrie 2012, pentru că urma să am o bursă în Statele Unite.

 

Freelancer

Începutul a fost destul de lin, cel puțin probleme cu banii n-am prea resimțit. Ce-i drept, mi-am luat măsuri ca să evit senzația că mă arunc în gol: am devenit membru al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație și al Associated Reporters Abroad - o organizație din Berlin care colaborează cu ziare mari din State -, am început să colaborez cu Casa Jurnalistului.

O vreme am aplicat la granturi și burse. E un traseu pe care nu-l recomand neapărat în dozele folosite de mine, pentru că are prea mult neprevăzut, iar din munca pentru o aplicație serioasă se alege de cele mai multe ori praful.

Am avut atunci un noroc chior că s-au legat vreo patru burse mari, uneori în moduri incredibile: de exemplu, cu o oră înainte să plec spre aeroport după trei luni de rezidență la the New England Center for Investigative Reporting din Boston am aflat că am fost acceptat la o bursă de la Balkan Investigative Reporting Network, iar asta mi-a dat de lucru în continuare și mi-a plătit facturile câteva luni.

Am încercat să trag cât mai multe învățături din fiecare experiență de felul ăsta, să-mi fac un portofoliu de articole, să iau contact cu medii cât mai variate, să cunosc oameni. Pentru că aveam siguranța unui venit, puteam să documentez subiectele care mă interesau fără să mă gândesc din ce-o să trăiesc luna viitoare. Și fiindcă aveam mai mult timp decât la ziar, m-am apucat și de un master în Antropologie la SNSPA.

În toată perioada asta, cel mai greu mi-a fost să-mi fac singur programul. Pare un moft, dar nu-i deloc așa. În lipsa unui birou la care să merg, în lipsa unui șef care să-mi dea deadline-uri, trebuia să-mi dozez cât mai bine orele între întâlniri, scris articole și aplicații, citit tâmpenii random de pe Facebook și preocupări domestice.

Chiar și când îmi făceam treaba într-un timp rezonabil, faptul că rămâneam cu puțin timp liber îmi dădea un permanent sentiment de vinovăție. A fost o perioadă cu dese atacuri de panică și probleme cu somnul, rezultate ale unui auto-sabotaj continuu.

Iar din gândul că nu fac destul se năștea un alt demon: nu refuzam nicio rugăminte de colaborare, mi se părea că toată lumea o să se supere și n-o să-mi propună chestii fix când o să am nevoie. Am aflat în timp că e mult mai rău să promiți că faci ceva și să nu reușești, că abia atunci dezamăgești.

 

Bariere, dincolo de finanțare

După perioada la ziar, cea mai mare problemă pe care mi-am pus-o a fost că trebuia de-acum să le explic oamenilor de unde sunt, ce-i cu mine. Pomeneam mai sus de importanța unei afilieri cu vreun organism / centru / instituție de presă care să aibă valori apropiate, asta ajutat destul de mult. Tot pentru a ține loc de legitimație, mi se pare important un portofoliu de articole brici care să vorbească despre ceea ce poți să faci mai mult decât un CV gros.

Relația cu instituțiile statului n-a fost însă atât de complicată pe cât m-aș fi așteptat: am observat că s-au mai deschis în ultimii ani și față de ciudații care n-au în spate ziare și televiziuni.

În unele cazuri, angajații respectivelor instituții par bucuroși că-i mai dezmorțește câte cineva cu solicitări și reacționează repede. Pentru surse contează într-adevăr unde publici, însă online-ul a lărgit înțelesul suficient de mult înțelesul jurnalismului cât să treacă peste un site de care n-au auzit.

 

Proiecte finanțate de companii

În prezent lucrez la site-ul Scena9.ro finanțat de BRD, deci da. :) Condiția, stabilită de la început, a fost ca banca să nu intervină în niciun fel în procesul editorial. 

De-a lungul ultimilor ani am avut câteva burse finanțate de companii prin fundații de-ale lor (Milena Jesenska Fellowship și Balkan Fellowship for Jurnalistic Excellence, ambele susținute de Erste Foundation), dar niciodată reprezentații respectivelor instituții n-au influențat articolele pe care le-am scris.

Colegi de-ai mei au considerat că, în unele cazuri, bursele acordate de companii în România limitează tema propusă la interesele de CSR ale respectivei instituții. Mi se pare însă greu de evitat asta. Important e ce se întâmplă după ce începe lucrul efectiv pe subiecte.

 

Publicul

La început erau aceiași oameni dispuși să iasă în stradă pentru o cauză și care nu se simțeau reprezentați de instituțiile de presă clasice. Nu-i o întâmplare că proiectul Casa Jurnalistului s-a născut în timpul protestelor din ianuarie 2012 și s-a ridicat în vremea protestelor împotriva exploatării de la Roșia Montană din 2013.

N-aș putea să conturez un profil exact, pot încerca o descriere pe baza întâlnirilor cu o mică parte dintre ei: în general 25-35 de ani, educație și câștiguri peste medie, idealiști în doze sănătoase.

În ultimii ani li s-a alăturat un strat consistent de oameni care consumă și presă clasică. Pare o intrare sănătoasă în mainstream, deși mai e. 

 

Rolul presei independente

Dacă un jurnalist își dă demisia din vreo redacție și se apucă de un proiect propriu, nu mai sare nimeni să-l atenționeze că face o prostie și să încerce să-l aducă pe calea cea bună, iar asta mi se pare o schimbare semnificativă.

De curând, Cristi Delcea și Mihai Voinea - doi dintre cei mai buni jurnaliști din România - au plecat de la Adevărul ca să facă Recorder.ro, un site care o să aibă interviuri, reportaje și mult conținut video. A părut un pas firesc pentru toți cei care-i cunosc, deși Adevărul rămâne un nume respectabil. Primul lor proiect video, despre pelerinajul la Brâul Maicii Domnului în Voluntari, a făcut peste 550.000 de vizualizări în două săptămâni pe Facebook, iar pagina a sărit de 9.500 de like-uri.

Sunt multe proiecte care au decolat în ultima vreme: alături de Casa Jurnalistului și DoR aș menționa Teleleu.eu, Dela0.ro, Pressone.ro, Centrul de Investigații Media, Documentaria.ro și ar mai fi.

Mai sunt și one-man-show, oameni care scriu pe site-urile personale. De curând, a apărut și un proiect-umbrelă, care aduce laolaltă membri ai unora dintre organizații: Să fie lumină, un proiect care va explora „complicata existență a cultelor din România”.

Presa independentă și-a găsit în ultimii ani câteva zone neacoperite de redacțiile mari și bine a făcut: cazuri sociale considerante insuficient de apetisante; subiecte grele, dar pentru care instituțiile au hotărât că-s prea costisitoare (a se vedea criza refugiaților, pentru acoperirea căreia Casa Jurnalistului a mizat pe sprijinul cititorilor); teme mari pentru care presa clasică nu prea arată curaj (gaze de șist, Roșia Montană, un doctor care-i vedetă TV și se crede Dumnezeu, legăturile dintre politicieni și Biserică). E așadar un rol sanitar, dar pe care se poate construi.

 

Viitorul presei

Cred că jurnalismul independent va crește cam în același ritm în care redacțiile clasice se vor prăbuși. Până una-alta, freelancerii trebuie să găsească cât mai multe soluții pentru a fi auto-sustenabile.

Deși crowdfunding-ul pare la îndemână, e greu să-i faci pe oameni să scoată banul pentru o idee, oricât ar părea ea de revoluționară. Organizarea de evenimente și sponsorizările pentru proiecte individuale merită încercate.

Totodată, ar putea încerca să se desprindă cât mai mult de Facebook ca sursă principală de audiență: e un mediu în care atenția oamenilor e deja foarte împărțită și în care accesul la o felie mai mare de public s-ar putea plăti tot mai scump. 



Dosare editoriale

Subiecte

Sectiune



Related