[Traduttore traditore] Cerasela Barbone: Cîtă vreme nu se închid editurile, ba mai mult, apar altele noi, presupun că există motive de optimism pentru piața de carte

Acum vreo doi ani, de ziua mea, un prieten mi-a făcut cadou cartea lui Michele Mari, ”Pink Floyd în roșu”, apărută la Polirom în 2011. Un roman nu chiar biografic, dar nici tocmai ficțiune, care te prinde și nu-ți mai dă drumul. Syd Barret, în special, vă va cuceri din nou dacă îi veți da șansă unei lecturi. Am citit-o într-o noapte, cu YouTube-ul aproape, în traducerea Ceraselei Barbone. Cu ea vom sta de vorbă astăzi.

Cerasela a terminat Facultatea de Istoria şi Teoria Artei. Din 2005 ea ocupă funcţia de muzeograf la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, iar din 2007 a început să traducă literatură. I-a oferit, din italiană în românește, pe Moravia, Mari, Giordano sau Fabio Geda. În continuare, despre munca de traducător, dar și despre munca de traducător uneori batjocorită de edituri. Da, se întâmplă.

9 ani de traduceri

Am început să traduc literatură la sfîrșitul anului 2007. Am trimis cîteva pagini traduse din Pura vita de Andrea De Carlo către mai multe edituri și am primit răspunsul unui redactor de la Rao, care îmi propunea alte titluri. Am dat o probă și am încheiat contractul. Pentru ce urma să devină prima mea traducere: Poate astăzi nu omor pe nimeni, de Randa Ghazy (2010). Vreau în continuare să traduc spre publicare cartea lui De Carlo.

Pentru mine, autorii cel mai greu de tradus sînt cei care folosesc limba ca pe un pretext, ca pe o joacă, ca pe o născocire. Adică, da, sigur, firul narativ, dar ai cuvinte care știi sigur că nu sînt alese întîmplător și pe care trebuie să le transpui la fel de neîntîmplător în română.

Ca să dau un exemplu concret, cel mai dificil autor de pînă acum a fost Michele Mari, în special cu Roderick Duddle, volum proaspăt apărut la Polirom și la care am muncit aproape cot la cot cu redactorul ei, Dan Croitoru, care a făcut o treabă excelentă. Ăsta e genul de text cu care îți vine să dai de toți pereții, pe care eu nu-l simt ca pe o provocare, ci ca pe un soi de aroganță a scriitorului stăpîn absolut pe cunoașterea limbii lui, în comparație cu mine care, nefiind la înălțimea reperelor lui culturale și a imaginației lui, dau din colț în colț să găsesc nu doar echivalențe la fel de expresive, ci și termeni tehnici (marinărești, în cazul de față) pe care n-am motive să-i cunosc. Iar în ce privește textele mai ușoare, ele au uneori darul să mă păcălească, să constat la redactare că erau de fapt mai complicate decît păreau.

Traducerile: proces creativ sau muncă?

Nu le-aș separa, în sensul că tot muncă e și să găsești combinația cea mai bună în română, te gîndești la soluția mult rîvnită pînă simți că e cea mai potrivită. În plus, libertatea traducătorului nu e cea a autorului, cel dintîi trebuie să se supună unui text deja creat și să știe că există limite între care se mișcă inspirația lui, că nu poate decide decît în funcție de textul original.

Traducătorul bun versus cel mediocru

Să-mi dau cu părerea aici ar presupune că știu ce înseamnă un traducător bun și unul mediocru. Așa că îndrăznesc să spun că mi se pare important să nu ratezi sensul cuvintelor, al expresiilor, al frazelor. Dar asta nu înseamnă că nu se poate întîmpla chiar și unuia considerat bun. Din neatenție, din nerăbdare, din plicitiseală. Tind să fiu mai tolerantă decît alții cu eșecurile, pentru că mi s-a întîmplat de cîteva ori să traduc într-o stare sufletească proastă și să n-am chef de lucru și să nu iasă.

Procesul de lucru

Mie îmi mănîncă mult timp muzeul, locul de unde vine o sumă necesară și constantă de bani, așa că, prin forța lucrurilor, îmi rămîn serile și sfîrșiturile de săptămînă. Acord mai puțin timp tradusului, decît corecturii, adică prefer, fără să stau să lămuresc toate problemele, să-mi fac porția zilnică stabilită de mult la cinci pagini, cînd n-am o zi întreagă la dispoziție, și 10 pagini sau mai mult în celelalte, și să încerc să revăd textul de două ori înainte de predare. Altfel, termenele limită îmi provoacă anxietate și mi se par comice aplicate unei munci care, în fond, nu prea e de normat. 

Colaborări

Am amintit debutul. Colaborările care au urmat, cu Polirom, Trei și Seneca, au decurs bine, din punctul meu de vedere, altfel nu le-aș continua. Sper că și din al lor. Am refuzat colaborări cu Nemira și Litera. Știam că nu platesc, sau că plătesc foarte greu. Și n-am nervi și timp să intru în cercul ăsta viciat de persoane care nu-mi respectă munca.

Chiar și cînd editura vine cu o propunere, pînă la urmă, tot traducătorul decide dacă o acceptă sau nu. Cred că e greu, nu imposibil, pentru un traducător să-și impună propriul gust literar, fiindcă despre asta e vorba în cazul lui. Editurile au în vedere produsul cultural, dar probabil că mai ales vînzările, profitul. Mie îmi scapă modul în care se face selecția autorilor, nu înțeleg cum poți ști a priori că unul se va vinde mai bine decît altul. În altă ordine de idei, sentimentul meu e că se traduce prea mult și într-un ritm prea intens.

Limbile mai lucrative

Din traduceri se cîștigă prost, indiferent de limbă. Ca să cîștigi mai bine, e nevoie de o finanțare externă, printr-un program conceput de țara care vrea să-și promoveze literatura în limba ta. Dar și aici există șanse să ți se tragă țepe, adică traducătorul să primească tot tariful obișnuit, și editura să înhațe restul. Știu situații concrete. De case mari. E pur și simplu grețos să profiți de munca unui om. Și apoi să te bați cu pumnii în piept că faci acte de cultură. Mai am încă naivitatea să cred că de domeniul ăsta se ocupă oameni cu un anumit set de valori asumate.

Piața de carte

Se spune că tirajele sînt mici, mult sub cele de pe piața europeană, dacă are vreo importanță relaționarea asta. Habar n-am dacă există o legătură directă între cumpărarea unei cărți și cititul ei. Așa ar trebui să fie. Dar mă uit la mine, încep să citesc ceva, nu apuc să termin, îmi cumpăr alte chestii, și tot așa. Mă rog, cîtă vreme nu se închid editurile, ba mai mult, apar altele noi, presupun că există motive de optimism pentru piața de carte.

Preferințe

Mi-e greu să aleg o carte preferată. Cert e că nu citesc noutățile, ce e la modă. Încă îmi place să descopăr, cum s-a întîmplat abia anul trecut cu Gheorghe Crăciun și José Saramago. Dintre cele traduse, cea preferată rămîne ”În mare sunt crocodili” de Fabio Geda (All, 2010). Pentru că e o poveste adevărată, cu impactul emoțional al unei povești adevărate, diferit de cel al ficțiunii, scrisă bine, care te face, pe rînd, să-ți pierzi încrederea în umanitate și apoi s-o recîștigi, care te face să înțelegi de ce, cu toate riscurile posibile, trebuie să pleci dintr-o țară în care regimul politic decide dacă trăiești sau nu.

Și-acum?

Acum finalizez proiectul Editurii Trei. Încep să lucrez la ultimul volum, al patrulea, al Elenei Ferrante, Prietena mea genială, pe care trebuie să-l predau pînă pe 1 martie 2017. Așa că sper să fiu sănătoasă și voioasă, și toți cei dragi mie la fel, ca să-l pot duce la capăt.