Începutul pare cel mai greu. Așa credea și Nae Caranfil când a pornit pe drumul cinematografiei. Uitându-se în urmă, își dă seama că provocările au devenit din ce în ce mai mari. Curajul începătorului a fost înlocuit de conștientizarea imprevizibilului în care se aruncă.
Când privește către industria filmului, simte cum dispare filmul „bun, dar prietenos cu publicul”. Îl bucură totuși că, înainte de marele salt către digital, a apucat să prindă puțin din experiența filmului pe peliculă.
Am trăit, între “Asfalt Tango” și “Dolce Far Niente”, un salt istoric de tehnologie: analogul a fost înlocuit de digital. Sunt fericit că, măcar câțiva ani, am mai prins epoca romantică a “înșirării peliculei pe cuie” (cadru cu cadru), a vizionării (cu emoții) a materialului filmat proaspăt developat în sala de proiecție, a montajului cu scotch și cu mașinuța de tăiat/lipit, a încărcării imaginii și sunetului pe platane diferite la masa de montaj, spune Nae Caranfil
Când își amintește de TIFF, îi vin în minte discuțiile nocturne despre filmele vizionate în timpul zilei, întâlnirile neașteptate cu oameni și munca pentru trailerul ediției 7 a festivalului. În aceste zile, ia pulsul spectactorilor de la proiecțiile din cadrul TIFF reîntorși în fața ecranului după o perioadă incertă. Despre festival, aspectele enervante din industria de film din România și o recomandare de film de pe Netflix aflați din acest interviu, iar mai multe despre ediția actuală a TIFF, aici.
De la primul film și până acum
Distanța mi se pare mică. Au urmat doar 6 alte filme! Ia să-i fi pus întrebarea asta lui Sergiu Nicolaescu, la vârsta mea de acum! La debut eram convins că începutul e cea mai grea probă și că la al doilea sau al treilea ópus voi porni mult mai relaxat. S-a dovedit a fi exact pe dos; cu fiecare intrare în producție m-am simțit mai stresat decât la filmul precedent. Inițial, te arunci în aventura turnării unui film cu curajul începătorului; la a doua încercare, ești deja conștient că înaintezi pe nisipuri mișcatoare... Ce nu știam atunci? Ceea ce nu știu nici acum: să pavoazez vitrina personală, să-mi vând imaginea, să-mi construiesc cariera.
Schimbări din industria filmului
Am trăit, între “Asfalt Tango” și “Dolce Far Niente”, un salt istoric de tehnologie: analogul a fost înlocuit de digital. Sunt fericit că, măcar câțiva ani, am mai prins epoca romantică a “înșirării peliculei pe cuie” (cadru cu cadru), a vizionării (cu emoții) a materialului filmat proaspăt developat în sala de proiecție, a montajului cu scotch și cu mașinuța de tăiat/lipit, a încărcării imaginii și sunetului pe platane diferite la masa de montaj. Am prins gustul celuloidului în moduri de care colegii mei mai tineri au fost privați, fiind ei proiectați direct în universul ecranului de plasmă, al claviaturii de computer și al softurilor de editing și sound design.
Dar a mai dispărut ceva în cei aproape treizeci de ani de când țopăi prin această profesie: filmul bun dar prietenos cu publicul! Am folosit intenționat conjucția adversativă, deoarece “filmul bun” e din ce în ce mai des asimilat cu “filmul dificil”, “pentru cinefili”, iar noțiunii de “film accesibil” i se suprapune simplist și limitativ cea de “comerț ieftin”. Explozia serialelor (bune!) din ultimii ani se datorează în mare parte și schismei nefericite, al divorțului cu scandal dintre tabăra auctorială și cea pragmatică în cadrul cinematografiei mondiale actuale.
Industria filmului din România lui 2021
Cum motive de încântare nu prea există, enumăr câteva enervări:
– jongleria desemnării nominalizărilor la premiile Gopo din acest an.
– întârzierea repunerii în funcțiune de la guvern a schemei de “chash rebate” care ar impulsiona puternic producția cinematografică de la noi.
– ratarea primului Oscar românesc de către “colectiv”, la categoria “documentar lung-metraj” în favoarea acelei teleenciclopedii acvatice despre o caracatiță cu suflet tandru ce dresează un om – sau invers…?
Proiecte actuale
Dacă aș avansa fie și cel mai mărunt detaliu apropo de asta, aș risca descalificarea la concursul de proiecte la CNC aflat în desfășurare.
Un film recent care v-a surprins
Un documentar despre ultimul film al lui Orson Welles (neterminat și montat de Netflix după notațiile cineastului) – “The Other Side Of The Wind”. Titlul documentarului: “They’ll Love Me When I’m Dead”.
Ce vă vine în minte când vă gândiți la TIFF
Bucuria filmării, pe străzile Bucureștiului, a unui trailer pentru seria de “James Bonzi” a ediției 007 a festivalului. A fost o muncă de o singură dimineață pentru un filmuleț de un minut, iar rezultatul mi se pare și acum unul din cele mai bune lucruri care au ieșit din mâna mea.
Amintiri de la primele editii
Nopțile cu beții cinefile pe materia vizionată în timpul zilei. Seara de la Diesel după “Moartea d-lui Lăzărescu” în care l-am lăsat mască pe criticul Valerian Sava cu replica “Ce-i frumos și lui Caranfil îi place!” Întâlnirea cu un Cristian Mungiu descurajat după o bizară experiență americană, fără proiecte precise și fără să bănuiască frumoasele surprise ce I le rezerva un viitor nu foarte îndepărtat.
Cum s-au schimbat oamenii festivalului
S-au schimbat? Eu n-am aflat.
Amprenta TIFF
Dacă peisajul la care ne referim este cel al festivalurilor de film, TIFF este Nava Amiral! Dar dacă îl alăturăm, de exemplu, Festivalului Enescu, Ateneul bucureștean bate Cinema “Florin Piersic” – dar asta doar din punct de vedere arhitectonic…
Cum a schimbat pandemia publicul de film din România
N-am mai fost de ceva timp într-o sală de cinema, așa că mi-e greu să apreciez. Dar voi lua cu siguranță pulsul momentului în cadrul experienței TIFF de anul acesta. În orice caz, parafrazând: alte filme – aceeași mască (de protecție)!
![[FIT] Ghid de supraviețuire în epoca fraudelor digitale](https://media.iqads.ro/2024/04/screenshot-2024-04-12-at-12-00-36-cover-850.jpg)
