Bianca Hurjui: Pretenția de a evalua profesorii din centrele urbane cu cei din comunitățile vulnerabile, pe aceeași grilă de competențe, este una aberantă

Bianca Hurjui, Tutor Coordonator Teach for Romania, s-a întâlnit cu programele organizației în anul doi de facultate și a simțit din prima că ”acolo e locul ei”. La 21 de ani era ”Doamna Bianca” și după  doi ani și 2 roluri, de studentă și de Teach for Romania, și-a dat seama că asta vrea să facă, să se implice în educație. Rolul ei e acum de a susține și ghida profesorii din programele Teach.

Schimbarea s-a transformat cu timpul în empatie și ce am făcut a fost să pansez rănile sistemului de educație. Cum? Alegând să duc educație de calitate în mediile vulnerabile, acolo unde încă doare, acolo unde rănile s-au transformat în cicatrici, spune Bianca.

Acum, Teach for Romania a dat startul unor programe noi pentru învățătorii și profesorii dornici să schimbe lucrurile în bine în școlile din mediul rural, iar înscrierile în programele lor au loc până pe 4 aprilie. Bianca povestește în rândurile de mai jos despre drumul ei în școala din România și în cadrul Teach for Romania, despre ce a învățat până acum aici și ce a observat în călătoriile ei prin școlile din zonele vulnerabile.

Doamna Bianca și Doamna Rebela 

O să încep prin a împărtăși prima, cea mai bună decizie din viața mea, aceea de a mă muta în București. În octombrie 2015 aterizam în Gara de Nord, după 5 ore de călătorie, care se transformaseră în șase. Nelipsita sacoșă de rafie era prezentă :)). Au urmat apoi 3 ani de facultate, presărați cu job-uri în diverse domenii, cu precădere în vânzări, unde nu prea mă pricepeam pentru că eram mai mult empatică, decât un bun negociator.

Și uite așa ajungem la a doua cea mai bună decizie din viața mea, aceea de a mă alătura comunității Teach for Romania. Când am citit prima data misiunea și valorile organizației, am zis „Acolo e locul meu”. Asta se întâmpla în anul II de facultate, așa că am mai așteptat un an. La 21 de ani eram „Doamna Bianca” sau „Doamna rebelă” așa cum mi-a spus o fetiță pentru că aveam un ruj mov și accentul de moldoveancă care, după cum aveam să descopăr, devenise o tehnică bună în Managementul clasei. 2 ani și 2 roluri, Doamna Rebelă versus Bianca studentă, doi ani care m-au crescut cât zece și m-au motivat cum nimic nu reușise să o facă până atunci. Doi ani în care mi-am dat seama că aici îmi e locul, în educație.

După cei doi ani de program am ales să schimb puțin optica și să merg în sistemul privat de învățământ și cum prima dragoste nu se uită niciodată, m-am întors în Teach, într-un rol total nou, acela de tutor. N-am scăpat de metehnele celor 2 roluri profesionale, așa că, experiența la firul ierbii m-a determinat să încep și un program de cercetare doctorală în politici educaționale la SNSPA, locul care m-a crescut și mi-a oferit șansa de a vedea lumea din multiple unghiuri.

Drumul educației

Îmi căutam sensul, rămăsese întipărit în inconștientul meu faptul că eu trebuie să schimb ceva, că undeva trebuia să acționez pentru a reduce inechitatea. Am ales educația. De ce? Asta faceam de 16 ani, la vremea respectivă, simțisem pe propia piele ce funcționează, ce nu funcționează. Doar că experiența personală nu este normă universală, așa că am simțit nevoia să explorez, să caut răspunsuri la întrebări, însă, mai presus de toate, îmi doream sens, îmi doream să ofer comunității o parte din mine. Schimbarea s-a transformat cu timpul în empatie și ce am făcut a fost să pansez rănile sistemului de educație. Cum? Alegând să duc educație de calitate în mediile vulnerabile, acolo unde încă doare, acolo unde rănile s-au transformat în cicatrici.

Am rămas în educație cu drag și pasiune, cu dorința sinceră de a avea impact. Experiența la firul ierbii a reprezentat motorul cercetării mele, pentru că fără cercetare nu putem avea politici eficiente, iar în educație se resimte acut această criză a inconsistenței. Adeptă a principiului rawlsian, cred cu tărie în faptul că din moment ce intervențiile vor fi centrate pe mediile vulnerabile, întreaga societate, în ansamblu, va cunoaște o creștere. Nu puteam doar să cercetez, îmi place să experimentez, simțeam să duc mai departe ceea ce Teach mi-a oferit, așa că astăzi sunt prezentă în organizație în rolul de tutor. Ce înseamnă acest rol? Însoțesc 18 oameni în călătoria pe care și eu am făcut-o la rândul meu, le sunt aproape și le ofer sprijin. 

Întâlnirea cu Teach for Romania

Se întâmpla pe vremea în care stăteam realmente în tocul ușii de la birou, de parcă aș fi vrut să evadez, și mă întrebam, cu prea puțin succes „Ce fac eu cu viața mea?” Aveam să descopăr chiar în acel an că mă așteaptă o misiune cu sens, așa cum speram. Am intrat în program cu gândul de a fi profesoară de Cultură Civică și am ajuns învățătoare. Într-un sat mic, aveam să devin doamna pentru 9 exploratori, tinerii titani, așa cum s-au autointitulat. Am spus-o și o repet de fiecare dată, fără Teach nu aș fi făcut acest pas. De ce? Pentru că sistemul de învățământ mă îngrozea la vremea respectivă, știam că avea nevoie de o schimbare, dar nu o puteam face singură. Ce mi-a oferit Teach în cadrul acestui rol a fost susținere, încurajare, curaj de a face lucrurile și mai presus de toate m-a adus aproape de o comunitate cu care am simțit realmente că rezonez și în cadrul căreia am legat prietenii puternice.

Călătoria celor doi ani a însemnat și sesiuni de formare, care pentru un debutant, așa cum eram eu, erau momente în care aș fi înmagazinat tot ceea ce primeam. Însă ce m-a ajutat extraordinar de mult a fost programul de mentorat din organizație. Întrebările de genul: „Oare fac bine?”; „Oare copiii învață prin jocul pe care îl duc spre ei”; „Oare de ce ar avea nevoie M. ca să fie mai sociabil”; „Cum aș putea să-l ajut pe V. să își gestioneze emoțiile?” apăreau rând pe rând în capul meu, câteodată ca o furtună. Marele meu noroc a fost să am un tutor care mi-a oferit feedback consistent și opțiuni, alternative, care m-a stimulat să merg către oamenii resursă, chiar dacă în goana mea nebună îmi doream să reinventez roata.

Responsabilitățile unui tutor coordonator

În septembrie 2021 era pentru prima dată când nu mai începeam efectiv școala, și recunosc că un soi de nostalgie m-a cuprins, doar că în această nostalgie mi-am dat seama că, în fapt, am început școala alături de 17 educatoare și învățătoare, și peste 200 de copii în atât de multe colțuri ale țării. Am simțit să preiau acest rol în organizație, iar acest sentiment a venit pe fondul dorinței de a avea mai mult impact, dar și ca urmare a unui sentiment de competență pe care l-am rafinat în timp, atât prin experiența practică, cât și prin studiu. Nu știu cum e pentru voi, dar când ceva e să fie pentru mine eu simt asta, așa s-a întâmplat și cu rolul de tutor, am simțit că acesta e următorul pas pentru mine.

Și întrebarea e: Tutor, tutor, dar ce faci mai exact? Ei bine, e o întrebare atât de grea pentru mine, la care mă încurc de fiecare dată, asta pentru că e un rol atât de complex. Întrebarea îmi aduce aminte de momentul în care profesorii mă puneau să răspund la întrebarea: Care e tema ta de cercetare doctorală? Începea un întreg discurs, care se încheia cu intervenția profesorului: „Explică-mi ca și cum i-ai spune bunicii tale de la țară?” Simplificarea nu este punctul meu forte, dar ca să mă întorc la ce înseamnă rolul de tutor, o să vă mărturisesc că am aflat asta în trenul Cluj - București, de la o fetiță. Intrasem în discuții și mă întrebase: „Dar tu cu ce te ocupi?” Îi spuneam acolo în termeni cât mai simpli, iar replica ei a fost genială „Aaaaa….. tu dai meditații profesorilor care îmi dau mie meditații” J). În mare are dreptate, rolul meu presupune să ofer profesorilor sprijin. Ce presupune acest sprijin? E ca în Legea Educației dacă vreți să spunem așa, centrarea pe profesor, pe procesul său de creștere și pe ariile pe care își dorește să se dezvolte. Facilitez acest proces prin discuții periodice, vizite la clasă, întâlniri de comunitate, întâlniri de suport metodic. Ceea ce nu a înțeles sistemul de educație ani la rând e că pentru a avea copii fericiți și dornici să învețe e necesar să avem profesori fericiți. Și asta este ideea pe care noi o ducem către cadrele didactice cu care lucrăm „E important să fii tu bine cu tine, dacă tu ești bine și copiii vor fi bine. Restul se învață treptat, pas cu pas.”

De ce e important acest program pentru profesorii din România

Programul Teach for Romania schimbă optica prin care ne uităm la sistemul de învățământ, în primul rând prin centrarea pe dezvoltarea cadrelor didactice, care cuprinde atât formarea profesională, în cadrul clasei, dar mai ales apartenența la o comunitate. Diverse studii specifică faptul că meseria de profesor este una solitară și încă un lucru atât de interesant, că fiecare profesor intră în acest domeniu cu pasiune și dorința sinceră de a face o schimbare, doar că la un moment dat aceste așteptări neîndeplinite duc la frustrare și inacțiune.

Profesorii Teach for Romania nu sunt singuri, au în spate o comunitate întreagă de 8 generații care curând vor deveni 9, o rețea de specialiști și un suport permanent în traseul lor. Mai mult decât atât, încă din primul an la catedră, mulți dintre ei, duc filosofia Teach în cancelarii și devin promotori făcând parteneriate solide cu profesorii din cancelarie sau diferiți actori locali și nu numai. Concret, am asistat la discuții în care îi invitau pe ceilalți colegi să se uite cu empatie și înțelegere la comportamentele elevilor „Înțeleg ce spui, dar știi ce situație are acasă? Știi că dimineața merge cu sora lui la grădiniță, stă cu ea acolo, o duce acasă, îi dă să mânânce și apoi vine și el la școală. Normal că e obosit și pare că nu mai are chef de nimic”.

Impactul nu se oprește la nivel de cancelarie, educatorii, învățătorii și profesorii Teach fac front comun, acolo unde pot, și merg să îi aducă pe copiii la școală, chiar și în comunitățile unde prezența era sub 50% ei reușesc să readucă elevi la școală și asta e o victorie pe care o celebrăm împreună. Îmi aduc aminte acum de momentele în care mă sunau sau primeam mesaj „Am avut astăzi 19 din 21” sau  „Azi nu am avut decât doi copii, îi sun pe toți părinții la rând”, iar a doua zi îmi spuneau „Am avut 20, au venit aproape toți”. Adevărata luptă se dă aici, de cele mai multe ori, în mare parte din comunitățile în care noi activăm. Ajunși la școală/grădiniță copiii învață că greșeala e o oportunitate de a învăța, că sunt într-un mediu sigur și că aici au puterea de a visa.

Cele mai importante învățături

Ca tutor am trăit alături de comunitatea mea de educatori și învățători bucurii și momente de apăsare, deopotrivă. Am intrat în cancelarii în care profesorii erau atât de deschiși și dornici să împărtășească cum reușește educatoarea pe care o avem în școala respectivă să mobilizeze întreaga comunitate în jurul școlii, dar și în cancelarii în care oamenii schimbau 3 vorbe de politețe. Asta se vede cu precădere în oamenii pe care îi avem în școală, în școlile unde există sentimentul de comunitate, cadrele noastre didactice sunt mai puțin tensionate, simt sprijin din partea colegilor și lucrează împreună cu aceștia pentru a face față provocărilor. În alte școli oamenii erau epuizați sau revoltați pe tot, revolta strânsă de atâția ani, și totuși, se uitau cu apreciere la ceea ce încercau să reclădească profesorii Teach for Romania. Nu vreau să idealizez lucrurile, spun doar atât: omul sfințește locul și acesta e sentimental pe care l-am avut după mare parte a vizitelor și a discuțiilor pe care le-am avut cu directorii.

Activăm în comunități provocatoare, cadrele didactice din program fac, în multe cazuri, strângeri de fonduri pentru a-i aduce pe copii la școală și eforturi constante de a-i păstra la școală, pornind procesul de învățare de la realitatea copiilor. Am văzut profesori cu pasiune în cancelarii, profesori dornici să învețe sau să ofere din ceea ce știu, profesori obosiți, revoltați, extenuați, iar fețele lor se rotesc ca niște tablouri în fața ochilor mei. Ce m-a bucurat cel mai mult în cadrul vizitelor în școli a fost să văd curiozitatea copiilor, energia, pofta de viața, dorința de a crește, timiditatea și încercările lor de a se face văzuți, auziți și ascultați. În definitiv asta presupune învățământul centrat pe elev: SUNT VĂZUT, AUZIT, ASCULTAT.

Nevoile profesorilor români 

Dacă adresați această întrebare profesorilor din România, mare parte se vor referi la resursele materiale, care în anumite locuri sunt total absente, iar în comunitățile în care activăm, cu precădere, nevoia aceasta e lait motiv.

„Nu mai ascultă”; „Nu mai sunt ca noi”; „Nu mai există respect”, aceste lucruri pe care le-am auzit în ultimii 4 ani sunt în fapt strigătele de ajutor ale profesorilor, iar acest „Nu îmi place școala” este strigătul elevului care se aude în contrapondere. Nevoia? E una simplă, imposibilitatea cadrelor didactice de a ajunge la elevi, de a-și adapta conținuturile la realitatea, pasiunile și interesele copiilor. Și de aici vine un soi de dezamăgire generală. Sunt mulți care încearcă și chiar reușesc, mulți care eșuează, dar nu se lasă, și mulți care nu mai încearcă. Și totuși, cei care încearcă au nevoie de validare, cei care nu reușesc încă de sprijin, cei care nu mai încearcă de o schimbare de paradigmă, de un restart, un restart care, atunci când nu închideți laptopul de ceva vreme, poate dura câteva minute. Așa e și cu profesorii, la unii restartul poate dura mai mult decât ne-am aștepta.

Școala românească. Cu bune și rele

Școala românească, un fel de struțo cămilă, marcată de inconsistențe legislative, politici ineficiente sau care nici măcar nu au fost lăsate să fie eșecuri. Un ministru nou: se schimbă caietul, chiar dacă cel vechi nici măcar nu se terminase. Un aranjament instituțional în care dreptatea și echitatea sunt concepte de ceva vreme uitate, la fel ca și comunitățile în care mulți dintre profesorii Teach for Romania au ales să ducă educație de calitate. Când mă uit la școala românească văd pe de o parte resursa umană, de la cadre didactice la copii, văd încercările primilor de a răspunde nevoilor copiilor și curiozitatea neîncetată a celor din urmă, acestea sunt punctele forte, oamenii care sunt de o parte și de alta a baricadei și care reușesc să se întâlnească într-un tot armonios.

Când mă uit la metehne văd cursurile de formare inițială rudimentare pentru viitoarele cadre didactice și pretenția de a copia și replica modele de învățământ occidentale, considerate a fi performante, cu jumătăți de măsură și cu adaptare culturală minimă. Cred că e nevoie de o investiție masivă în capitalul uman, în profesori, un sistem regândit de accedere în carieră, bazat pe performanța reală și echitanbilă, pe specificul fiecărei comunități cu factorii de stres aferenți. Pretenția de a evalua profesorii din centrele urbane cu cei din comunitățile vulnerabile, pe aceeași grilă de competențe, este una aberantă, care face ca sistemul în ansamblu să fie unul neechitabil. Cred că e nevoie de o infrastructură solidă și o interdependență a sectoarelor sociale, coroborate cu piața muncii. Pe de altă parte, ce văd vital pentru elevi este stimularea cooperării, păstrarea curiozității și normalizarea greșelii, iar aceste 3 componente sunt constructe care vin în sala de clasă prin intervenția cadrelor didactice.