Cristian Mungiu: Am foarte multe indoieli, dar cred ca aveam dintotdeauna. Caut, incerc, experimentez, verific, simt intotdeauna cind e prost, chiar si inainte sa aflu cum sa fac mai bine

La 20 de ani de la primul sau film, chiar daca a invatat si a inteles multe intre timp, Cristian Mungiu nu se simte mai pregatit ca atunci. Nici experiența și nici premiile nu au diminuat îndoielile sau temerile procesului de creație, dar a adus în plus presiunea publică. Toată lumea asteaptă urmatorul Palme d’Or. În schimb, el caută mereu același lucru: să fie surprins, sa inteleaga povestea, sa ii afle adevarul, sa o redea publicului. 

R.M.N, cel mai nou film al său, a avut premiera mondială pe 21 mai, la Cannes, fiind prezentat în competiția oficială a festivalului. La finalul proiecției, sala a aplaudat îndelung, în picioare. "R.M.N. este de o frumusețe aproape neverosimilă”, a scris Variety, "este o explorare fascinantă, foarte umană, a multiplelor probleme cu care se confruntă România", a consemnat Hollywood Reporter.

As vrea ca oamenii sa stie ca filmul este despre ei, despre noi, cei care traim azi, despre fricile, angoasele, caracterul si firea noastra. Despre amestecul asta de animal si om din fiecare. Despre cit de usor identificam un inamic in oricine altcineva, doar pentru ca este diferit de noi. Despre spaima ca resursele s-au dus, ca copiii nostri vor trebui sa lupte pentru resurse de baza, ca sfirsitul vine si ca sintem in competitie cu ceialalti pentru o zi de trait in plus, spune Cristian. 

Este a șasea participare a lui Cristian Mungiu la Cannes, după Occident (Quinzaine des Réalisateurs, 2002), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (trofeul Palme dOr, 2007), Amintiri din Epoca de Aur (Un Certain Regard, 2009), După Dealuri (Premiile pentru interpretare feminină pentru Cosmina Stratan și Cristina Flutur și Premiul pentru cel mai bun scenariu în 2012) și Bacalaureat (Premiul pentru cea mai bună regie în 2016).

În România, avanpremiera R.M.N. va avea loc pe 2 iunie la Sala Palatului din București și va fi deschisă publicului, iar din 3 iunie, filmul va intra în cinematografe și vor avea loc proiecții speciale în prezența echipei în diferite orașe în țară. 

Cristian Mungiu explica, în rândurile de mai jos, procesul copleșitor pe care îl implică orice film de-ale lui, un maraton consumator de energie si generator de stres, de la primul gând, conturarea scenariului și casting, până la exercițiul cu actorii, filmări, sutele de ore de montaj și dezvăluirea lui în fața publicului. 

De la Occident la R.M.N 

Nu se poate pune problema asa. Aveam 33 de ani la primul film, eram dornic sa uimesc, nu ma compara nimeni cu nimic, ca nu stia nimeni de mine. Nu aveam prea multe alte griji pe lume ca nu aveam copii, iar parintii mei inca erau in putere. Acum toata lumea imi ureaza sa ma intorc cu cel putin un alt Palme d’Or, fiecare alt film pe care il fac e comparat cu cele dinainte, parintii mei s-au dus si ma intreb daca sint pregatit pentru momentul in care vor pleca de acasa si copiii - asa ca pur si simplu e o viata intreaga la mijloc, intre aceste doua filme si momente. 

Cele mai importante schimbări prin care ai trecut ca regizor

Lucrurile pe care le inveti si intelegi vin progresiv asa ca e greu sa ma pun in mintea mea din 2002, insa citeva lucruri sint certe: nu stiam ce sint aia atasati de presa, agenti de vinzari, agenti de reprezentare, nu exista digital, dar nu aveam nici mobil si internetul era mai mult un concept. Cu toate astea nu inseamna ca sint mai pregatit acum sa fac filme decit eram atunci. Pur si simplu sint in alta parte si ma lupt sa fac ce mai pot, odata ce inocenta si prospetimea inceputurilor s-au dus.

De exemplu, tehnica s-a schimbat si oricit am regretat cu totii pelicula, digitalul mi-a permis sa fac pentru RMN un plan neintrerupt de 17 minute, in timp ce pe vremea 35ului nu puteai depasi vreo 12, 13 minute - ca atita dura rola de 300 de metri.

Ceva ce s-a schimbat si regret e ca atunci puteam face filme cu 300 de mii de euro, iar acum trebuie milioane - insa e adevarat si ca acum imi vind filmele in 50 de tari, iar atunci nu stiam ca se pot vinde.

Cind am inceput insa – inca se venea la cinema in Romania, iar Occident a adunat vreo 70 de mii de oameni in sali in mod natural, fara vreun efort. Asta era inainte de era multiplexurilor. Acum avem mai multe ecrane, dar mai putine spectacole pentru fiecare film si nu mai sint sali individuale, iar obiceiul de a merge la cinema la altceva decit film american s-a redus pina spre disparitie. Sigur, asta s-a intimplat peste tot in lume, nu doar la noi, doar ca la noi e un fenomen extrem.

Fundamental insa gindesc la fel: sa povestesc ceva care conteaza pentru spectator intr-un fel care sa-l tina atent doua ore cu speranta ca ii spun ceva ce e bine sa stie si despre el, despre viata lui.

Nostalgii

Am un regret, da – dar l-am avut intotdeuana: ca nu pot sa ies din propriul meu cap si sa ma surprind gindind complet altfel. Iar ce ma intreb mereu e cit de relevant mai este in lumea de azi cinematograful cu rigorile pe care ni le-am impus noi. Noi aveam ideea ca filmul e pentru ecran mare, ca fiecare detaliu conteaza, ca vei fi apreciat daca nu faci compromisuri pentru public si nu folosesti tropi cinematografici de duzina, ca filmul trebuie si poate sa dureze atita cit e nevoie – insa astazi rabdarea s-a imputinat grozav si doua ore par o durata foarte lunga, iar avalansa colosala de consum de imagine venita peste noi toti odata cu epoca smartphoneurilor face ca rabdarea sa se fi imputinat teribil.

Dupa ce s-a strans experienta: care sunt emotiile in fata unui film nou

Experienta ma ajuta pe partea de regie, de productie dar tot ce e creativ e si imprevizil – nu te prea ajuta experienta. Cauti sa retraiesti niste revelatii – ori asta nu poti programa. Eu caut sa fiu surprins, sa inteleg despre ce e vorba in poveste, sa aflu care e adevarul si care e generalitatea acelui moment, sa aflu cum sa mizanscenez o secventa fara sa fie doar eficace, sa inteleg de ce inca nu e bine si asa mai departe.

Temerile sint mereu aceleasi: ca povestea nu e destul de puternica sau de inchegata, ca locatiile, actorii nu sint neaparat cei care trebuie, ca ai sa ajungi la capatul zilei fara sa fi obtinut ce ai nevoie  – dara asta e la orice film si la orice filmmaker care isi face treaba serios.

Cum s-a schimbat procesul de creatie

Nu stiu daca si cit s-a schimbat. Am foarte multe indoieli, dar cred ca aveam dintotdeauna. Caut, incerc, experimentez, verific, simt intotdeauna cind e prost, chiar si inainte sa aflu cum sa fac mai bine. Sint foarte meticulous, de-a dreptul compulsiv, dar nu prea ma mai pot schimba. Am o inclinatie spre hoarding asa ca imi trebuie tot, vreau tot, nu ma pot dispensa usor de nimic, rumeg o gramada pina sa arunc definitiv ceva si am nevoie sa am mereu un plan B.

Cand te-ai gandit prima data la R.M.N

Ca la toate proiectele care pornesc la inceput de la o intimplare reala, si temele din R.M.N. au inceput sa ma preocupe de cind a aparut povestea in presa. Apoi insa dureaza ceva pina cind ma eliberez de povestea adevarata si incerc sa inteleg ce spune ea, ce comunica din cele ce s-au intimplat, de ce a devenit stire de prima pagina, dincolo de aspectul ei inedit si senzationalist. Uneori imi raspund mai repede la intrebarea asta, alteori dureaza niste ani.

Cat de mult te-ai implicat in casting

Eu ma implic foarte mult in fiecare etapa si aspect al filmului. Pentru R.M.N. am vazut peste 4000 de fotografii de actori si mi-am luat o clipa la fiecare sa ma gindesc daca e personajul meu sau nu. Practic vad si revad toti actorii care sint la virsta fiecarui personaj, de fiecare data, la fiecare film. Nu fac nici o favoare – aleg actorii exclusiv dupa cum cred ca se potrivesc cu ce vor avea de facut.

Totul e important la film, dar daca ai ratat la casting e grav, nu prea mai ai ce indrepta. Si nu e nimeni sa-ti spuna daca e bine ce faci sau nu – trebuie sa te gindesti de o suta de ori, te indoiesti, te razgindesti dar nu e alta cale. Am avut multe cumpene la casting, in special pentru ca la acest film aveam nevoie de actori bilingvi, insa nu am nici o indoiala ca am luat deciziile potrivite.

Colaborarea cu actorii

Nu le dau propriu zis indicatii. Le arat. Ma pun in locul lor. Fac eu mai intii sa vad daca e bine, daca e logic, daca pot eu. Incercam, cautam. Am mereu ceva sa le zic - de cind incepem repetitiile, cu luni de zile inainte de filmare si pina la dubla 40 a unei secvente complicate. Dupa fiecare dubla am ceva de schimbat, de imbunatatit. Incerc sa le spun lucruri clare, nu conceptuale.

Cea mai mare prostie pe care poti s-o spui unui actor e sa fie firesc, natural. Pai el nu vrea ? Totul e sa-i arati cum. Cred ca cele mai de folos indicatii pe care le dau actorilor sint cele practice – fie sa stabilim in super-detaliu ordinea actiunilor pe care le au de facut, fie legat de ritmul vorbirii: vorbeste mai tare / mai incet / gindeste-te la ce zici, nu spune cuvinte aiurea.

Negocieri creative 

Cu actorii nu am prea multe de negociat. Realizarea de filme in regim de film de autor turnat in plan secventa nu e un proces democratic. Eu am incredere in ei si ei in mine, dar eu le zic ce e de facut si unde avem nevoie sa ajungem. Cautam impreuna, caci nu stim intotdeauna cum sa ajungem acolo – e un proces foarte dificil pentru ca noi cautam un anume fel de adevar - desi interpretii trebuie sa vorbeasca cu vorbe prestabilite si sa respecte o gramada de semne si sa aiba grija si la detalii tehnice legate de aparat, lumina, microfoane. Dar asta e fisa postului. In general, ma inteleg bine cu actorii care inteleg in ce consta meseria lor.

Cele mai grele filmari

Suna rau dar, totul a fost greu, iar din ianuarie chiar au fost momente cind m-am simtit coplesit – si asta cind a lovit Covidul in echipa. Din momentul ala am trait cu groaza ca s-ar putea imbolnavi si actorii si ca ar trebui sa oprim filmarea. Ori, o filmare de iarna desfasurata deja la limita pentru a prinde Cannesul, odata oprita, nu stii daca mai porneste si cu ce costuri.

Altfel, imi fac singur viata cit mai grea cu putinta ca mi se pare ca usor poate face oricine: filmez in plan secventa si asta e deja extrem de greu, caci nu ai nici o sansa sa dregi ceva la montaj, nu exista montaj in interiorul secventei. E ca si cum trebuie sa mizanscenezi o scena de teatru pina iese perfect - iar atunci o inregistrezi si aia este. Nu pare complicat, dar la film precizia e alta. Iar cind faci asta la fiecare scena, iar unele au 5, 8, 10, 17 minute care trebuie sa iasa perfect si implica nu unul, doi - ci opt, zece sau 20 de actori, devine greu.

In plus, iarna, afara in frig, e totul mai greu. Iar la filmul asta cind terminam o mizanscena preliminara cu actorii si aparatul, aveam inca trei etape care ma faceau praf: in etapa urmatoare aduceam in plus zeci de figuranti, apoi aduceam un copil actor, iar apoi si niste animale, de regula ciini dresati, care trebuiau sa faca actiuni precise. Nu incercati asa ceva acasa, cum se spune.

Ce ai simtit cand l-ai vazut in varianta finala. A iesit asa cum voiai?

Pai nu ai niciodata senzatia asta. Nu lucreaza altcineva de capul lui la film incit tu, regizorul, sa-l vezi dintr-odata intreg. Sau cel putin asa lucrez eu. La R.M.N. ne-am apucat de montaj si sunet indata dupa filmare, spre 15 ianuarie si de atunci zilnic, uneori si cite 12 ore pe zi, am stat cu filmul in fata pina dupa 1 mai, montind, editind sunet, etalonind, schimbind, mixind. Nu mai am de mult distanta fata de film. De multe ori mi se parea o ratare colosala, uneori ma suprindeam ca inca sint momente care ma amuza, asa e intotdeauna. A iesit pe cit m-a dus capul acum sa fac. Mi-as fi dorit sa ma duca mai mult la scenariu, dar la regie nu am ce sa-mi fi dorit mai mult – macar la asta experienta ma ajuta.

Ce vrei sa stie oamenii despre filmul acesta

As vrea sa stie ca este despre ei, despre noi, cei care traim azi, despre fricile, angoasele caracterul si firea noastra. Despre amestecul asta de animal si om din fiecare. Despre cit de usor identificam un inamic in oricine altcineva, doar pentru ca este diferit de noi. Despre spaima ca resursele s-au dus, ca copiii nostri vor trebui sa lupte pentru resurse de baza, ca sfirsitul vine si ca sintem in competitie cu ceialalti pentru o zi de trait in plus.

Totodata insa vreau ca intotdeauna spectatorii sa stie ca nu le da nimeni lectii, ca filmul nu moralizeaza si ca cea mai mare preocupare a mea e sa nu devin plicticos – si de aceea R.M.N. e camuflat si el intr-un thriller facut in primul rind sa fie in buna masura alert, tensionat, cu momente care sa te surprinda, sa te emotioneze, dar si sa te amuze, iar la sfirsit sper sa te si preocupe.

Ce simti cand termini un film

Cred ca simt o mare usurare. E un efort colosal de consumator de rabdare si generator de stres pe o perioada foarte lunga, e un maraton de un an de zile pe durata careia iti suspenzi viata obisnuita intr-un cui si tot ce nu e legat de film se face in restul timpului ramas.

Nu reusesc sa pornesc iarasi la drum imediat, desi teroretic mi-as dori. E atit de greu (pentru mine) si cer atit de mult de la fiecare idee, proiect, scenariu, incit pornesc doar cind si disperarea mea ajunge la cote insuportabile si imi zic ca – cum necum, chiar daca nu mi se parea cea mai buna idee din lume, trebuie s-o iau de la capat si sa lucrez – iar daca va fi sa fie ceva important bine, daca nu, voi retrai bucuria procesului.