[Book Talk] Simona Goșu: Nu caut adevăruri absolute sau certitudini și cred că e nevoie de ambiguitate în literatură

Acum câțiva ani, când m-am mutat în Bucureștii Noi, am văzut pe peretele unei case din cartier scris cu litere mari “muza”. M-a distrat că, iată, muza e acolo pentru oricine dorește s-o găsească, și aflu discutând cu scriitoarea Simona Goșu că inspirația chiar există pe aceste străzi.

Simona povestește că plimbările dese prin Bucureștii Noi, în pandemie, i-au dat ideea celui de-al doilea roman, Stela, publicat la Polirom în 2023. Spune că a scris cartea cu plăcere, dar și că a petrecut mult timp documentându-se despre situația caselor naționalizate și retrocedate și referendumul pentru redefinirea familiei.

Atrasă de cuvinte și de limba română din școală, Simona a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și a devenit traducătoare, dar a decis la un moment să dea o șansă și scrisului. A descoperit un proces care îi oferă claritate și o ajută să decifreze realitatea.

Momente definitorii

Aș zice că plăcerea lecturii a fost esențială. Cred că literatura vine din literatură, din alte cărți, din imaginație și viață. Apoi, întâlnirile cu oameni care mi-au dat încredere și care mi-au încurajat prozele. Probabil că și meseria de traducătoare m-a ținut aproape de text, de limbaje, m-a obișnuit cu un soi de răbdare, perseverență și izolare. Am tradus și câteva cărți de literatură, poate și îndrăznelile astea au contat pentru scrisul meu.

Relația cu cuvintele

Din copilărie m-au atras cuvintele, scrise și vorbite. În clasele I-IV, materiile preferate erau limba română și caligrafia. Cititoare pasionată am devenit mai târziu, în liceu, iar în gimnaziu îmi plăcea foarte mult să recit, memoram ușor poeme lungi și eram des chemată la tot felul de serbări, festivități. Poate de recitat și interpretat mici roluri în scenete se leagă și pasiunea imitatului. Eram sigură că o să dau la teatru, pentru că mă trezeam mereu imitându-mi profesorii și prietenii – îi imitam acasă, singură, dar și la școală, în pauze dădeam reprezentații în fața colegilor. Îmi venea cumva natural să reproduc voci, gesturi, ticuri și comportamente, nici eu nu știu de unde pornirea asta, pentru că, până prin clasa a opta, eram exagerat de timidă și cam dolofană.

La facultate, mă îngrozeau gramaticile generative, dar iubeam cursurile de pragmatică, sociolingvistică. Mi se părea mult mai interesant să studiez cum vorbesc oamenii în anumite grupuri sociale, profesionale, regionale, în medii diferite. Dintotdeauna mi-a plăcut să observ limba vie versus limba literară, cum devine normă limba vorbită și mi se pare că româna este o limbă foarte maleabilă, adaptabilă, deschisă la tot felul de împrumuturi, neologisme. De asta mi-am și ales un masterat de lingvistică aplicată. De fapt, și lucrarea de diplomă, și dizertația de masterat au avut ca temă analiza de discurs.

Scrisul ca profesie

Pentru mine scrisul înseamnă, acum, o profesie. M-am apucat de scris, pentru că eram nemulțumită de meseria mea, mă plictisisem de traduceri specializate. Iar, pe de altă parte, mi se pare un mare câștig personal, pentru că e o ocupație care îți dă un fel de claritate, ești nevoit să privești mai atent tot ce se întâmplă cu tine, cu cei din jur. Când scriu mi se pare că am puterea să scap de prejudecăți, de orice presupuneri false despre oameni, întâmplări și lumea în care trăim. Ești nevoit să-ți schimbi perspectiva, să te pui în locul altora. E o formă de cunoaștere, chiar cred că ficțiunea ne ajută să descifrăm realitatea, pentru că poveștile încifrează viața și sensul ei și ne ajută să vedem mai bine realitatea.

Stela, de la idee la publicare

Cred că Stela a apărut în urma plimbărilor mai dese, din pandemie, prin Bucureștii Noi. Chiar dacă nu se identifică perfect cu spațiul imaginat în roman, cartierul real din București a fost germenele poveștii.

Mi-am închipuit o femeie frumoasă, trecută de cincizeci de ani, plimbându-se pe străzile pline de pomi și tufe de flori, cu ochii prin curțile oamenilor. I-am auzit vocea veselă și i-am născocit o biografie, dar ce m-a convins să-i scriu povestea a fost momentul de criză care încheie romanul. Am văzut-o în întuneric, cuprinsă de panică, străduindu-se să înțeleagă cine este, de fapt, fiul ei. Ce vreau să spun e că, dacă nu îmi venea scena asta în minte, nu aș fi scris romanul. Cu alte cuvinte, „dacă nu ar fi nu s-ar povesti”. Ca cititoare, poveștile care mi-au rămas mie în minte sunt cele care m-au pus pe gânduri și m-au provocat să-mi folosesc la maximum imaginația, să-mi pun întrebări, chiar dacă nu am primit răspunsuri clare. Nu caut adevăruri absolute, certitudini și cred că e nevoie de ambiguitate în literatură.

Procesul de scris al cărții

Am scris-o cu foarte mare plăcere, deși au fost momente când mi-am pierdut încrederea că sunt în stare să o duc la capăt. Cel mai ușor am construit dialogurile și povestea de iubire dintre Stela și Mircea. A durat mai mult să mă informez despre situația caselor naționalizate și retrocedate, să aflu povești ale foștilor chiriași care au locuit în astfel de case și pe care le-au pierdut. A fost nevoie să mă documentez despre referendumul pentru redefinirea familiei din 2018. Mi s-a părut important să includ și descrieri relevante, convingătoare și verosimile pentru toate casele din carte, ca să pot plasa cele cinci familii unde lucrează Stela în cadre, interioare cât mai diverse.

Dar, de departe, cel mai greu mi se pare să o promovez, pentru că asta presupune să fii mereu activ pe rețelele de socializare și poate deveni obositor, sâcâitor și pentru autor dar și pentru public. Sunt puțini cititori în România și îmi dau seama că e datoria mea să-mi ajut cărțile să ajungă la cât mai mulți oameni, chiar dacă nu mă pricep și nu mi-e ușor.

Publicarea

Am simțit-o ca pe o împlinire și mulțumesc pentru încredere, sprijin, sfaturi și ajutor întregii echipe a editurii Polirom. Mă bucur când primesc mesaje de la cititori. Sunt oameni care se regăsesc în Stela sau în alte personaje sau recunosc locuri, întâmplări din realitate.

Stela vs. Fragil

Mult mai intens, susținut și concentrat mi s-a părut de data asta, pentru că am lucrat trei ani cu gândul că pot să public, că sunt cititori care ar mai citi ceva scris de mine. Le sunt recunoscătoare celor care, deși nu mă cunoșteau, mi-au răspuns foarte prompt, când le-am cerut părerea, și m-au susținut cu imensă generozitate, prietenie și altruism.

Ce urmează?

Nu știu. Am câteva idei, dar e prea curând să vorbesc despre asta.

Tabieturi

Cel mai ușor îmi e să scriu acasă, dar doar dacă sunt singură și doar dacă încep dimineața, și doar pe stomacul gol – când mănânc, oricât de puțin, parcă îmi pierd energia de scris, nu se mai leagă cuvintele. :)

Cărți care te-au pus recent pe gânduri

Un roman pe care îl iubesc și îl păstrez aproape, pe noptieră, este Din cauze naturale, de Nina Lykke, o formidabilă scriitoare norvegiană, tradus la editura Humanitas, de Ivona Berceanu. De-abia aștept următoarele romane traduse în română. Valentina, de Angela Martin, o surpriză uriașă pe finalul anului și o carte minunată, cu adevărat MARE, o recomand din tot sufletul. Excelentul eseu despre citit și scris al Virginiei Woolf How Should One Read a Book din volumul Street Haunting; Sunetul muntelui, Yasunari Kawabata, un roman emoționant, memorabil, traducere din japoneză de George T. Șipoș; Amor intellectualis. Romanul unei educații, de Ion Vianu, pe care îl recitesc de câte ori am ocazia; Anii romantici, de Gabriela Adameșteanu, o superbă carte de memorii, scrisă cu mult umor și autoironie, despre euforia și haosul anilor ‘90, pe care eu am citit-o ca pe un roman și volumul Danielei Rațiu, Sfârșitul lumii e un tren, o carte impresionantă, admirabil scrisă, care ne reamintește că „o linguriță de apă e o minune”, că nimic nu-i ca războiul, nici măcar moartea.