Mind-moving. "Boala psihică este în mare măsură un rezultat al lipsei suportului social/ comunitar"

În aproximativ 15 luni, proiectul mind-moving a organizat în cadrul a două spitale de psihiatrie din țară, 48 de ateliere de dans, pictură și fotografie, la care au participat peste 600 de pacienți, 4 spectacole de coregrafie, o rezidență artistică pentru 7 artiști care apoi au elaborat o instalație performativă, expusă în București și Asker (Norvegia), devenind astfel unul dintre cele mai complexe programe de art-terapie desfășurate în țară.

Proiectul a ajuns la final, prezentându-și rezultatele într-un mod amplu și interactiv, pe 21 februarie, în cadrul unui eveniment care a inclus un performance, 5 talk-uri cu specialiști în psihiatrie, psihoterapie, antropologie și terapie prin artă, precum și un concert live.

Am povestit cu Denis Bolborea, Paolo Profeti, Stina Moltu și Cristina Lilienfeld, artiști care au făcut parte din rezidența artistică desfășurată anul trecut, în august, în cadrul Spitalului de Psihiatrie Voila din Câmpina, despre provocările pe care le-au întâmpinat în cadrul proiectului, poziția lor legată de stigmatul bolilor mintale în societate, precum și despre impactul pe care simt că instalația performativă, la dezvoltarea căreia au participat direct, l-a avut în România și Norvegia. 

Provocări

Denis: Am petrecut o săptămână alături de colegi artiști și pacienți, într-un context diferit de experiențele mele anterioare în rezidențe, un mediu delicat, în care am lucrat cu persoane vulnerabile și am avut parte de o diversitate amplă de activități.

În ceea ce privește componenta muzicală a proiectului, am testat constant configurații ale setup-ului pentru a ne adapta fluxului de lucru specific fiecărei activități, fiecare membru având propriul său background și o abordare muzicală distinctă. A fost o provocare să gestionăm eficient timpul și să ne stabilim clar obiectivele pentru fiecare activitate.

În plus față de contribuția creativă adusă prin beatbox și looping vocal, am avut și rolul de a înregistra fiecare sesiune, asigurându-mă în permanență că totul funcționează la parametri optimi. Când activitățile erau destinate pacienților, am parcurs ritualul de a dezasambla totul pentru a aduce experiența în curtea spitalului și, la final, să reasamblăm în spațiul din interior, pregătindu-ne pentru o nouă zi de creație. A fost o experiență provocatoare, dar plină de satisfacții și amintiri frumoase.

Paolo: Cea mai mare provocare cred că a fost să găsim un punct comun de la care să plecăm în ceea ce privește creația muzicală, dat fiind faptul că fiecare dintre noi, cei 3 muzicieni implicați, provine din medii diferite. Partea bună este că am reușit.

Stina: Zilele petrecute la Spitalul de Psihiatrie Voila nu au fost atât provocatoare, cât pline de expansiune personală. Sigur, acest proces se poate dovedi inconfortabil. Încă de când am plecat din Norvegia am fost cuprinsă de un sentiment puternic de ancorare în prezent, care m-a făcut să fiu mai receptivă față de orice situații aș putea întâlni. E nevoie de deschidere și flexibilitate, să nu ai multe așteptări și pur și simplu să te descurci cu ceea ce se întâmplă în momentul în care se întâmplă.

În spital au existat momente de întrerupere a procesului artistic care mi-au solicitat flexibilitatea și capacitatea de a mă preda fluxului organic în care lucrurile se întâmplau. A fost o experiență intensă în urma căreia mi-am dezvoltat compasiunea, atât pentru alți oameni, cât și pentru mine, în timp ce mă concentram și pe procesul artistic.

Ar trebui menționat și faptul că eu nu vorbesc și nu înțeleg limba română, iar asta a creat un fel de „barieră” de protecție în jurul meu - anumite situații sau povești, mai dure, au trecut pe lângă mine și nu m-au afectat emoțional pe cât de tare puteau. Majoritatea interacțiunilor mele cu pacienții erau intermediate de limbajul non-verbal - zâmbeam unii la alții, ne salutam prin mici gesturi amabile etc. Adevărata conexiune cu ei s-a produs prin intermediul muzicii, depășind bariera limbajului formal și ne-a permis să fim egali. În ciuda provocărilor trebuie neapărat să menționez că m-am simțit în siguranță și bine primită de echipa mind-moving, lucru care mi-a permis să explorez fără teamă și să-mi aduc cu adevărat contribuția.

Cristina: Pentru mine provocarea a venit mai degrabă la nivel uman decât la nivel artistic, pentru că m-am întâlnit cu propriile mele frici și urme de prejudecăți pe care le credeam inexistente. Am înțeles lucrând direct cu pacienții cum funcționează stigmatul observând-mi propriile mecanisme de apărare și încercând să îmi deschid mintea și inima într-un mod cât mai aproape de autenticitate. Una dintre ideile principale care a rămas cu mine în urmă interacțiunilor directe atât de puternice cu pacienții spitalului Voila este că fiecare dintre noi, pus în aceleași contexte sociale și personale ale pacienților pe care i-am întâlnit, am reacționa probabil similar și că boala psihică este în mare măsură un rezultat al lipsei suportului social/ comunitar. Am înțeles că noi, ca oameni, nu vrem decât să fim ascultați, înțeleși, oglindiți (exercițiu cu care și lucrăm foarte mult în sesiunile de terapie prin dans) indiferent de eticheta care ni se pune și că afecțiunea poate avea multe forme, iar ca artistă mă interesează să descopăr forma în care ea poate fi oferită cel mai potrivit.

Stigmatizarea

Denis: Cred că motivul principal al stigmatizării este absența educației și a înțelegerii că o afecțiune mintală nu este inferioară față de o afecțiune fizică, și nu este ceva ce se află în controlul persoanei afectate. Oamenii tind să aplice etichete atunci când nu au avut experiențe personale cu afecțiunile mintale, fiindcă cei afectați duc o luptă invizibilă. În cazul fiecărei afecțiuni există un spectru, iar oamenii pot confunda depresia cu lenea, mania cu violența, fără a conștientiza lipsa de control pe care persoanele afectate o au asupra afecțiunii lor, făcându-i pe cei afectați mai puțin înțeleși de către cei din jur. Optimismul și acțiunile sănătoase pot contribui la recuperare, dar nu sunt suficiente și pot fi dificil de menținut.

Prin propriul meu traseu, am trecut printr-o perioadă de depresie la vârsta de 20 de ani. Încă nu înțeleg complet acea perioadă, dar am trecut prin multe transformări și în multe momente am simțit o lipsă de înțelegere și sprijin chiar și din partea apropiaților. Încercam să împărtășesc celor din jur că se întâmpla ceva cu mine, dar găseam dificultăți în a explica sau în a identifica cauza. Părinții mei au încercat să fie alături de mine, dar nu prea știau cum să mă sprijine, prietenii mei au subestimat situația, crezând că poate exagerez, iar un profesor țin minte că m-a întrebat rânjind dacă am tras substanțe pe nas, atunci când am încercat să-i explic că trec printr-o perioadă dificilă. Judecata oamenilor îi poate determina pe cei afectați să încerce să-și ascundă problemele, generând frustrare, rușine și teama de a fi diferit, de a nu aparține. Câțiva ani mai târziu, m-am reîntâlnit cu un bun prieten care mi-a mărturisit că abia când a avut o experiență similară cu a mea a înțeles prin ce treceam.

Paolo: Nu pot spune dacă e ceva specific pentru România, dat fiind faptul că nu am văzut în alte țări cum e, dar, în general, cred că societatea modernă și capitalistă respinge tot ceea ce nu este productiv și, prin urmare, acești oameni pot fi văzuți ca „rebuturi” sociale. Ceea ce poate crea un stigmat cu adevărat dăunător și care să se opună serios șanselor lor de vindecare.

Stina: E o întrebare dificilă și la care pot răspunde doar raportându-mă la ceea ce știu din Norvegia. La noi discursul public începe să fie din ce în ce mai concentrat pe reducerea stigmatului, pe deschidere și informare asupra sănătății mintale. S-a ajuns într-un punct în care mai mulți specialiști și-au exprimat îngrijorarea legată de faptul că se pune prea mare accent pe diagnosticul sănătății mentale, în ideea că uneori sunt făcute mult prea ușor și rapid. De exemplu, uneori poți fi diagnosticat și tratat pentru depresie când, de fapt, treci printr-un proces natural de suferință, jale.

În Norvegia există acum această întrebare dacă nu cumva am ajuns să punem un diagnostic clinic unor sentimente naturale, care fac parte din viață și pe care le experimentăm cu toții mai devreme sau mai târziu. Generația mea și cele mai tinere au o relație mult mai firească și naturală cu oamenii cu probleme mintale, dar stigmatul rămâne prezent într-un mod mult mai accentuat în cazul generațiilor din spate. Iar ca acest lucru să nu se perpetueze în cazul generațiilor viitoare, la noi discuțiile despre sănătatea mintală și informațiile legate de ea au devenit inclusiv parte a curriculei școlare.

Știu că în România acest subiect rămâne încă unul delicat, dar cu toate acestea, aș vrea totuși să subliniez cât de impresionată am fost de atitudinea progresivă din proiectul mind-moving: nu am auzit în Norvegia ca un grup de artiști chiar că trăiască într-un spital de psihiatrie pentru a înțelege mai bine prin ce trec pacienții și a putea apoi crea un liant de comunicare între ei și societate printr-un produs artistic. În Norvegia există acest paradox în care deși sănătatea mintală este privită ca un subiect suficient de important cât să fie inclus în curriculă, arta este ignorată din ce în ce mai mult. Este o direcție îngrijorătoare în societatea norvegiană care propagă ideea că materiile artistice (dans / muzică / arte vizuale) sunt o pierdere de timp și că este mai înțelept din punct de vedere economic să se taie resursele alocate acestor subiecte. Așadar, proiectele precum mind-moving sunt cu atât mai relevante, întrucât ridică la fileu întrebări importante legate de legătura dintre artă și starea de bine, precum și despre noile direcții economice și politice.

Cristina: Cred că în imaginarul colectiv din România persoana cu tulburări mintale este o ființă care nu are niciun pic de control asupra propriului corp sau minți și care de multe ori acționează violent, că starea de nebunie este permanentă și omniprezentă în fiecare minut din viața celui care trece prin așa ceva. În principiu, crezul e că nu ai cum să trăiești cu așa ceva și că într-o anumită măsură „viața ta s-a terminat”, drept pentru care mai bine stai cât mai ascuns. Este un stigmat care creează rușine și poate în anumite cazuri chiar și vină („nu a fost destul de puternic încât să nu lase să i se întâmple așa ceva”).

În realitate lucrurile sunt mult mai complexe și cu siguranță există tratamente, se poate trăi cu o tulburare mintală în societate, în special dacă înțelegem cum să îi integrăm pe cei mai vulnerabili, cum să nu îi privim că pe „niște diagnostice” și că oameni care de multe ori sunt extrem de creativi, pot oferi lucruri valoroase societății. Mulți artiști sau oameni din sfera creativă, foarte renumiți, au trăit și creat suferind în același timp de o boală psihică. Chiar există o serie de studii care susțin legătura dintre anumite tulburări și creativitate.

Credit foto: Cristina Matei

Colaborarea cu ceilalți artiști

Denis: Proiectul s-a evidențiat prin durata sa extinsă și diversitatea activităților desfășurate, în care creativitatea artistică a fost împletită cu terapia. Am colaborat cu o echipă diversă de artiști și terapeuți, fiecare contribuind cu perspective unice.

Experiența anterioară în lucrul cu grupuri vulnerabile, precum nevăzători sau persoane cu dificultăți de auz și vorbire, m-a pregătit pentru proiecte axate pe teme legate de sănătatea mintală. În proiecte anterioare am susținut ateliere saptamanal, însă petreceam un timp limitat cu pacienții. În cadrul acestui proiect am locuit o săptămână întreagă alături de pacienți și colegi artiști. Această imersiune în viața pacienților a contribuit la stabilirea unei conexiuni mai profunde și a influențat creativitatea la un nivel mai intim.

Participarea activă în procesul de comunicare cu partenerul din Norvegia și colaborarea la selecția unui artist norvegian, cu care am susținut ateliere și concerte, au adăugat un alt nivel de complexitate și dimensiune culturală internațională. Nu în ultimul rând, produsul final, instalația performativă, a fost clar un element de autenticitate. Scopul a fost să permită vizitatorilor să pătrundă în lumea interioară a persoanelor cu tulburări mintale, oferindu-le în același timp un mediu sigur și non-invaziv. Am încercat să creăm un cadru de reflexie în care vizitatorii să poată explora în propriul ritm, oferindu-le o hartă a spațiului și texte așezate pe podea, unele cu conotații metaforice, altele pragmatice, încât fiecare să se poată conecta cu ceea ce rezoneaza în interiorul lor. mind-moving nu a fost doar un proiect artistic, a fost o experiență de viață. A fost despre oameni, conexiuni și despre cum arta poate aduce bucurie și terapie într-un mod autentic și unic.

Paolo: În primul rând, pentru mine a fost foarte interesant și nemaiîntâlnit până acum, să lucrez cu muzicieni din medii diferite decât ale mele. În plus, multidisciplinaritatea s-a legat și de faptul că au fost implicate alte forme artistice, precum dansul și proiecțiile. De asemenea, am găsit un mediu extrem de sociabil și stimulant, mult mai flexibil decât m-am așteptat inițial să fie.

Stina: Eu cred că voi nominaliza aici dimensiunea interpersonală prezentă pe toată durata proiectului. Am fost profund impresionată de proiect și de toți cei care au participat la el, din partea României. Căldura lor, vigilența, deschiderea, cunoștințele practice și înțelepciunea cu care au venit m-au surprins și au creat un spațiu sigur pentru mine care am venit din exterior, ca fiind un străin complet și, deci, cu mult mai vulnerabil. A fost un proiect aliniat cu ceea ce cred eu, ca om: este posibil să ai o abordare holistică a muncii artistice, care să implice compasiune, empatie și comunicare. mind-moving se prezintă pentru mine a fiind un proiect cu ambiții atât artistice, cât și interpersonale și cred că este bine de știut că putem avea mereu grijă de ambele aspecte, fără să sabotăm vreunul din ele. A fost un nou nivel pentru mine, deci mulțumesc!

Cristina: S-a diferențiat în special prin imersiunea în această lumea și contactul cât mai real și de durata cu boală psihică, fie că am făcut-o prin relația directă cu pacienții, prin lecturi și materiale video, prin cercetarea foarte profundă la nivel fizic alături de dansatorii cu care am lucrat. mind-moving a fost și rămâne pentru mine una dintre cele mai autentice inițiative la care am participat și în care am simțit că legătură cu oamenii din public (vizitatorii) se creează organic și că există un proces de transformare de ambele părți. De semenea, regularitatea și durata procesului de lucru este, din păcate, ceva mai puțin obișnuit pentru România, de multe ori proiectele realizându-se într-o viteză care nu permite așezarea informațiilor și reflecția autentică. Mă simt privilegiată că am făcut parte din echipa creativă și de performeri și sper să aibă o viață lungă pentru că e un proiect necesar.

Experiența din România și cea din Norvegia

Denis: În România, la Rezidenta9, ne-am bucurat de un spațiu generos, cu 6 încăperi care ofereau diferite tipuri de ambianță sonoră și fizică. Muzica, proiecțiile și performerii au creat universuri distincte pentru fiecare încăpere, oferind publicului o călătorie multisenzorială.

În Norvegia, primirea a fost caldă, chiar dacă temperatura era destul de rece, ajungând la -15 grade. Spațiul industrial al studioului Trafo Kunsthall a prezentat provocări, având o arie mai mică și nefiind compartimentat. Am fost nevoiți să adaptăm instalația, orientând boxele în direcții diferite și folosind proiecții suplimentare pentru a delimita zonele de acțiune. Totuși, absența pereților a dus la o interconectare a spațiilor, iar după prima reprezentație, am re-evaluat conceptul inițial. Am construit o cronologie a momentelor pentru a evita aglomerarea de stimuli și am transformat instalatia într-un performance. Atenția spectatorilor a fost ghidată de la un spațiu la altul, oferindu-le o experiență mai controlată, dar totuși liberă.

În cele 10 zile petrecute în Norvegia am avut două vizite cu grupuri de copii și adolescenți care s-au arătat extrem de curioși să înțeleagă și să asimileze informațiile legate de tulburările mintale, exprimate prin arta. Profesorii au apreciat că acest mod de abordare poate ajuta copiii să se familiarizeze cu provocările cu care se confruntă unii oameni într-un mod sensibil și educativ. Mi s-a părut o formă de responsabilitate în educație pe care mi-aș fi dorit să o văd și la noi.

Paolo: Este de la sine înțeles că experiența din România a fost mult mai „caldă” având în vedere afluxul de oameni și faptul că spațiul în care ne-am jucat era mult mai intim. Dar este important de menționat că publicul larg a părut foarte receptiv în ambele țări.

Stina: Mi-e mai greu să răspund aici, pentru că am ajuns doar 2 zile la expoziția din Norvegia și nu am avut șansa de a discuta cu oameni care să nu-mi fie apropiați despre ea - familie/prieteni. În România, am fost prezentă mai multe zile la expoziția instalației, încă realitatea este că am discutat mai mult cu artiștii implicați, nu cu audiența.

Cei cu care am reușit să discut în Norvegia au spus că instalația a avut un impact puternic asupra lor, impact care a continuat să se resimtă în zilele următoare vizitei ca o formă de expresie artistică ce le-a creat spațiu de reflexie și conștientizare emoțională.

Cred că, pe viitor, ar fi interesant să facem o rezidență artistică într-un spital de psihiatrie din Norvegia și să transferăm în set-up-ul nostru know-how-ul și structura cu care mind-moving a funcționat în România, cred că ar fi valoros de comparat apoi cele două experiențe. Eu cred că am descoperi atât niște adevăruri universale, precum și diferențe culturale și aspecte diferite de politici de implementare, când vine vorba despre sănătatea mintală.

Cristina: În ambele locuri am fost plăcut surprinsă de reacțiile calde, empatice și autentice ale publicului, de felul onest în care au interacționat și au primit propunerea noastră mai puțin obișnuită. În România am fost foarte bucuroasă de fluxul mare de vizitatori, inclusiv de oameni care au venit pentru a două oară în cele 7 zile cât a fost deschisă instalația pentru că au vrut să-și aprofundeze experiența. În Norvegia m-a impresionat contactul cu elevii de școală, care au primit cu sinceritate și entuziasm și cu multă empatie propunerea, oferind feedback-uri cu mult sens la final.

La nivel personal, ca performer în instalație, am avut momente transformative putând spune că nu mai sunt aceeași persoană care eram înaintea acestui proiect… Iar ca performer ce îți poți dori mai mult? Sunt recunoscătoare pentru echipa multidisciplinară care și-a folosit toate aptitudinile de la corp și dans, muzică, artă vizuală, lumini și terapie pentru a crea această experiență unică și sper să continuăm mulți ani de acum încolo să o prezentăm în diferite formate.

Credit foto: Cristina Matei

Short-bios

Denis Bolborea este sound designer, dansator și coregraf, cu experiență de lucru în domeniul artelor performative. În căutările artistice personale, Denis manifestă o preocupare deosebită față de conexiunea dintre voce și corp. Ca performer, îmbină tehnicile de dans contemporan cu bagajul acumulat în experiența de dans urban. Se dezvoltă în paralel ca solist vocal și beatboxer, și se implică în diverse proiecte în care se plasează la intersecția dintre aceste roluri, încorporând un setup de live looping și procesoare vocale. Face parte din grupul vocal Blue Noise, în care Denis suplinește rolul percuției.

Paolo Profeti a început să cânte la saxofon la vârsta de 13 ani, după ce a rămas impresionat ascultându-l pe John Coltrane pe albumul „Interstellar Space” în duo cu toboşarul Rashed Ali. La 15 ani, după un concert live al lui Oliver Lake, şi-a întărit decizia de a urma calea jazz-ului. Astfel, deşi a dus la bun sfârşit facultatea de inginerie agricolă la Universitatea Statale di Milano, a studiat întotdeauna în paralel şi muzica. A absolvit Conservatorul Giuseppe Verdi cu nota maximă şi Accademia Internazionale della Musica din Milano şi a participat la un masterclass al CMDL (Centre des Musiques Didier Lockwood) din Dammarie-Lès-Lys (Paris, France). A studiat saxofonul cu maeştri precum Jesse Davis, Rosario Giuliani, Billy Harper şi Mauro Negri. A lucrat cu persoane fără adăpost în cadrul serviciului civil și a participat la proiectul Movemental (2021) cu pacienți psihiatrici la Spitalul Voila Câmpina.

Stina Moltu a debutat în peisajul muzical în 2009 cu deja cunoscuta piesă „The Horizon” a cărei lansare personalizată (primele 100 de copii ale single-ului au avut cover-uri handmade) a atras atenția colectivă asupra originalității artistei. Primul ei album, „Days Like Waves” a fost lansat în 2011 și reprezintă o auto-explorare a dorinței de apartenență la ceva ce încă nu poți defini. Următorul ei album, „Kap Herschell” a fost lansat în 2018 și este, în fapt, un dialog muzical o tânără dintr-un oraș mare și un vânător, personaj inspirat din istoria personală de familie a artistei, care a călătorit pe cont propriu în sălbăticia Groenlandei. În prezent Stina face parte din DNA? AND?, un grup muzical de improvizație în cadrul căruia copii cu nevoi speciale cântă, explorează și creează alături de muzicieni profesioniști.

Cristina Lilienfeld a studiat coregrafia și psihologia căutând în permanență punctul în care cele două discipline se întâlnesc. În ultimii ani a colaborat și continuă să lucreze cu diferiți coregrafi și dansatori, dar și cu artiști vizuali și muzicieni făcând parte din mai multe grupuri artistice interdisciplinare. În anul 2016 a făcut parte din programul Dance Roads prin intermediul căruia a călătorit în cinci țări europene prezentând spectacolul Lay(ers), iar în 2022 din programul Linha de Fuga ce a avut loc în Coimbra, Portugalia. În prezent este membru co-fondator al Colectivului AREAL – spațiu pentru dezvoltare coregrafică.