Cultura trebuie să fie un câmp de luptă pentru idei puternice, nu un spațiu steril dominat de clișee și conformism.
O nouă epocă de colonizare ideologică
Culturalitatea reprezintă capacitatea și predispoziția sistemică a unei societăți de a genera, asimila și transmite valori culturale, manifestându-se prin crearea și menținerea structurilor culturale, prin dezvoltarea și transmiterea valorilor culturale, prin asimilarea și adaptarea influențelor culturale externe și prin capacitatea de inovare și regenerare culturală.
Trăim într-o nouă epocă de colonizare ideologică, în care reperele firești ale existenței umane par a fi dizolvate în grotescul tehnologizat și divizat al necunoscutului. La urma urmei fiecare generație își dă seama că la orice schimbare de culturalitate omenirea trece prin șocul angoasei și privește îngrozită spre viitor.
Cultura este mai degrabă un fenomen antropologic, cu o funcționalitate clară și cu o evoluție entropică previzibilă, care sălășluiește sub cupola civilizației. Se manifestă prin comportament, prin educație, prin evoluțiile istorice și sociologice, prin știință și prin diferitele forme de exprimare artistică, prin arhitectură, prin capacitatea noastră de a folosi resursele naturii, prin creșterea, cultivarea și consumul hranei, prin calitatea interacțiunii interumane și în raport cu mediul înconjurător.
De-a lungul secolului XX - secol eminamente cu un puternic narativ de stânga - înțelesul termenului cultură s-a tot adaptat și s-a reinventat potrivit nevoilor și scopurilor celor care stăpânesc și orânduiesc prin divizare, cei ce din totdeauna au reușit să speculeze într-un mod spectaculos și eficient o caracteristică primară umană: infatuarea. De aceea, revenind la termenul de culturalitate, prin care am definit nivelul orizontului cultural al unui grup social sau societăți, putem merge acum mai departe și afirma despre culturalitate că este și acel metavers care generează istoria prin care se exprimă și prin care încarcă cu sens propria existență. Modul în care se face acest lucru variază de la cultură la cultură, de la popor la popor.[1]
E frumos până aici. Dar...
Absența politicilor culturale competitive alimentează vârtejul constant al incompetenței și subminează direct siguranța națională. Nu este doar o lacună administrativă, ci este chiar o vulnerabilitate strategică majoră. Este de neînțeles și în același timp îngrijorător ca în Strategia Națională de Apărare a Țării 2020-2024 - elaborată de Administrația Prezidențială - se face o singură referire la cultură la punctul 148, prin care se arată că ”riscul dispariţiei patrimoniului cultural este generat de starea proastă de conservare a unor bunuri culturale imobile, mobile şi imateriale, capacitatea administrativă insuficientă, interese contrare şi necunoaştere, precum şi de factori naturali cu un comportament greu de prevăzut în contextul schimbărilor climatice. Degradarea continuă și accelerată a patrimoniului cultural poate conduce la pierderea elementelor care definesc atât identitatea națională, cât și multiculturalitatea patrimoniului din România.” Am convingerea că realitățile și provocările secolului XXI ne obligă la o abordare cu totul diferită într-o nouă paradigmă.
Regândirea strategiei și a politicilor culturale este imperios necesară într-o lume în care identitatea națională riscă să fie erodată de valurile globalizării și uniformizării. Fără un efort conștient de a stimula creativitatea, gândirea critică și excelența intelectuală, societatea intră într-un ciclu al mediocrității și al prostiei, unde valorile sunt răsturnate, iar incompetența devine normă, uneori chiar virtute. Această ciclicitate nu doar degradează calitatea vieții publice, nu doar compromite fluxul decizional la nivelul conducerilor diferitelor administrații și instituții, ci lovește direct în fundația securității naționale. O populație slab educată, manipulabilă și lipsită de discernământ este ușor de destabilizat.
În spațiul cultural românesc, conducerea instituțiilor publice este, adesea, deturnată de figuri caracterizate prin narcisism, cinism, incompetență mascată și abuz de putere. Acest fenomen, încadrat în teoria patocrației, afectează nu doar performanța organizațiilor culturale, ci și sănătatea culturală a întregii societăți. Înțelegerea mecanismelor prin care patocrația se instalează este esențială pentru a putea formula soluții viabile. Patocrația, în accepțiunea lui Andrew M. Łobaczewski, descrie regimurile și sistemele dominate de persoane cu tulburări de personalitate, care deformează realitatea și subminează normele sănătoase de funcționare socială. În context cultural, aceasta se manifestă prin favorizarea obedienței față de incompetență, prin instaurarea fricii și a suspiciunii, prin aplicarea conformismului și erodarea meritocrației prin descurajarea sistemică a inițiativei autentice.
Din observațiile și interacțiunile mele cu diferiți factori de conducere/decizie pot enumera mai multe mecanisme care favorizează apariția patocrației culturale:
- Criterii formale, fără substanță, în selecția conducerilor (concursuri trucate, dosare preferențiale);
- Clientelism politic și rețele de influență care premiază loialitatea față de grupuri de interese, nu performanța profesională;
- Lipsa evaluării reale a activității și tolerarea eșecului managerial;
- Exodul profesional al persoanelor competente, lăsând loc liber oportuniștilor.
Perpetuarea unui climat toxic, în care teroarea psihologică, favoritismul și frica înlocuiesc competiția liberă a ideilor compromit nu doar funcționarea instituțiilor respective, ci afectează formarea gustului public, încrederea în cultură ca valoare societală și capacitatea de reziliență intelectuală a națiunii. Instituțiile publice de cultură nu pot funcționa sănătos într-un climat dominat de patocrație.
România are nevoie de o resetare culturală profundă, bazată pe merit, profesionalism și autenticitate. În lipsa unei reforme reale, degradarea continuă a spațiului cultural va accelera vulnerabilizarea întregii societăți. Competiția culturală sănătoasă însă — prin susținerea elitelor, protejarea meritocrației și promovarea inovației — este un scut împotriva manipulării, extremismului și colapsului instituțional atât financiar cât și moral. Fără ea, statul devine vulnerabil din interior, indiferent câte resurse investește în armate sau servicii de informații.
Lipsa politicilor culturale competitive provine, în primul rând, din comoditatea și frica decidenților de a încuraja elite reale. Există conducători ale unor instituții culturale care preferă mase docile și intelectuali obedienți, nu spirite critice care pun întrebări incomode. În plus, interesele economice și ideologice (câteodată chiar externe) favorizează menținerea unei culturi slabe, uniforme și previzibile, ușor de exploatat și controlat. Efectele sunt vizibile: scăderea nivelului educațional, promovarea modelelor de succes bazate pe impostură, degradarea dezbaterii publice, polarizarea socială și apariția unei generații incapabile să își apere interesele sau să identifice pericolele reale. Într-un astfel de climat, siguranța națională devine o simplă iluzie: un stat fără cetățeni lucizi și implicați este un stat expus, indiferent de cât de performante sunt forțele sale armate.
Soluții
Singura cale realistă este investiția strategică în cultură autentică: susținerea excelenței în educație, protejarea libertății academice, stimularea gândirii critice și a creativității. Cultura trebuie să fie un câmp de luptă pentru idei puternice, nu un spațiu steril dominat de clișee și conformism. Doar o cultură vie poate genera cetățeni capabili să gândească independent și să apere democrația reală. Fără politici culturale competitive, o națiune se prăbușește lent din interior. Cine ignoră cultura, subminează securitatea. Cine cultivă mediocritatea, pregătește înfrângerea.
Într-o epocă a complexității globale, securitatea nu mai este definită exclusiv prin mijloace militare sau economice. Cultura, educația și capacitatea de a genera capital intelectual reprezintă piloni esențiali ai rezilienței naționale. Absența unor politici culturale competitive nu doar slăbește aceste fundamente, ci generează un ciclu vicios al mediocrității care, în timp, subminează însăși supraviețuirea statului.
Concluzii
Principala cauză a lipsei politicilor culturale competitive este frica instituțională de elite independente. Decidenții preferă să promoveze conformismul și mediocritatea pentru a menține controlul narativ, sacrificând pe termen lung sănătatea culturală a națiunii. În plus, presiunile economice și tendințele de globalizare favorizează un model cultural standardizat, superficial, orientat spre consum rapid și non-reflexiv.
Consecințele sunt multiple: declinul educațional, erodarea gândirii critice, popularizarea modelelor pseudo-valorice și fragilizarea coeziunii sociale. Societățile slab educate sunt mai vulnerabile la manipulare, polarizare și extremism. În lipsa unei culturi competitive, cetățenii nu mai pot evalua corect riscurile sau amenințările externe, ceea ce transformă siguranța națională într-un construct teoretic, lipsit de fundament real.
Din această cauză susțin și afirm cu toată puterea convingerii mele, că prima linie de apărare strategică este și va fi mereu... cultura.
[1] Weinberger Attila, Manipulare și validare în practica muzicală, pag. 52-54, teză de doctorat, UNMB, 2024
-------
Attila Iuliu Weinberger este Vicepreședinte al ICR și are o activitate de peste 40 de ani în domeniul artistic, muzical și managerial cultural în Romania şi S.U.A. Consultanța artistică, consultanța de music business, organizarea de concerte/spectacole/turnee artistice, producția de emisiuni tv/radio, producțiile discografice și școală de chitară stau la baza experienței sale profesionale.
