Colajul este un melanj cultural, crede artista Carla Schoppel. Aceasta formă de exprimare artistică a venit natural, mai întâi ca un mod de a-și ilustra poeziile, și apoi a rămas o expresie de sine-stătătoare, o arheologie emoțională.
Colajele Carlei Schoppel vor fi expuse în cadrul Collage Festival 2025, la Green Hours, începând cu 24 octombrie și până pe 25 noiembrie. A treia ediție Collage Festival are loc între 24 și 26 octombrie. Tema de anul acesta este „The New 20’s” și propune o paralelă între două 1920 și 2020: de la Dada, Suprarealism, Bauhaus, jazz și film sonor la „noii ani ’20”, sub presiunea pandemiei, ai evoluției AI, a conflictelor și a suprasaturației vizuale.
"Colajul e mereu viu și schimbător, nu știi niciodată ce e în el ordine sau simplu accident, iar asta mă scutește mult de semnalarea din partea publicului a eventualelor defecte sau discrepanțe conceptuale sau mai știu eu ce noduri în papură referitor la ce a vrut să spună artistul", spune Carla.
În debutului ediției din acest an a Collage Festival, am vorbit cu artista Carla Schoppel / Schoppel Cut despre originile pasiunii ei pentru această formă de exprimare și modul în care istoria este la rândul ei un fel de colaj între diferite curente, idei și pattern-uri oglindindu-se unele în altele.
Rădăcinile unei pasiuni creative speciale
M-a atras colajul pentru că este, în sine, un melanj cultural, dar și un fel de arheologie emoțională pe care o exprim apelând la tendințe și probleme istorice, sociale, culturale etc. În spatele acestui copy-paste manual există mereu o lume care se destramă și una care începe. Istoric, da, colajul a fost o reacție la trauma modernității, dar pentru mine e o reacție la fragmentarea interioară. Poate că nu mai experimentăm în mod direct conflictul și tranșeele, dar trăim alte feluri de dezbinare și de fracturi.
Între formă și fond
Colajul a venit natural, ca o continuare a felului în care gândesc: asociativ, discontinuu, simbolic. Inițial a pornit din dorința de a-mi ilustra poeziile, care pe cât de metaforice erau pentru mine, pe atât de plastice erau pentru alții, așa că mi s-a părut necesar să ofer versurilor și un corespondent vizual, în ideea că uneori imaginea este mai puternică și mai clară decât ceea ce codific prin cuvânt în textele mele. Colajul a câștigat și fiindcă, așa cum îmi place des să glumesc, nu știu să desenez sau să pictez.
În plus, colajul e mereu viu și schimbător, nu știi niciodată ce e în el ordine sau simplu accident, iar asta mă scutește mult de semnalarea din partea publicului a eventualelor defecte sau discrepanțe conceptuale sau mai știu eu ce noduri în papură referitor la ce a vrut să spună artistul. Artistul a vrut să spună, a spus, nu mai contează și în ce fel a făcut-o dacă pentru sine consideră că a atins deja scopul.
Alchimia intimă a colajului
De cele mai multe ori, nu pornesc de la o idee, ci de la o tensiune și ulterior de la imagine. Răsfoiesc reviste, cataloage, albume vechi și las imaginile să se aleagă între ele. Când două fragmente se atrag, știu că acolo există o poveste latentă. În colajele mele, imaginea e de fiecare dată o memorie care vrea să fie spusă. Procesul meu e un fel de vis conștient, în care simbolurile se reașează. Când termin un colaj, nu simt că închid un sens, ci că mai degrabă îl deschid spre alte colaje-secvență. În acest sens, după câteva expoziții de grup la care am participat anul ăsta, simt tare mult nevoia de a pregăti o serie pentru o expoziție personală în 2026.
Artă versus filosofie
Cred că ruptura e mai degrabă una ce ține de prejudecăți sau de o lipsă de educație; nu cred că ruptura dintre artă și filosofie este una reală. Filosofia și arta s-au născut împreună și ambele discipline caută un sens, un înțeles, chiar dacă o fac prin limbaje diferite. Filosofia o face prin concepte, iar arta prin imagini, de unde și nevoia mea de a le apropia. Atunci când lucrez, nu gândesc separat, nu există o etapă teoretică și una vizuală pe care să mă obosesc să le împrietenesc. Pentru mine colajul e o formă de gândire în imagini, o ontologie afectivă, nu doar un simplu inventar de obiecte. Filosofia e cea care dă structură, care vine cu întrebările, iar arta îmi oferă libertatea de a descoperi și de a trăi răspunsurile fără să le fixez în vreun fel.
Între imaginație și teorie
Nu abordez colajul exclusiv teoretic, fiindcă în cazul colajului analogic se simte mereu și o experiență corporală: e eliberator prin gestul de a rupe, de a decupa mai stângaci sau din contră, cu acuratețe, e ceva în gestul de a lipi imagini care aparent n-au nimic în comun, practic este despre a vedea că pot reconfigura ceva cu mâna mea, instrumentul prin care lucrează imaginația. Cred că văd în asta mai degrabă gestul primitiv decât rezultatul privit așa, din punct de vedere conceptual, ca un loc al sensului.
Colajul ca mod de a recupera o anumită subtilitate politică
Dacă ne gândim așa, metaforic, colajul e politic tocmai pentru că transformi o aparentă ruină, un rest, ceva ce nu-ți mai trebuie, în ceva care brusc conține un sens. Politicul nu e doar despre ideologie, ci despre felul în care alegi să vezi lumea, ce incluzi și ce lași pe dinafară. Orice imagine decupată e o alegere, o omisiune, o resemnificare și în asta văd deja un gest politic. Pentru mine, dimensiunea politică a colajului vine mai mult din a transforma ceea ce observ în real, e un manifest al emoției, nu al sloganelor, unde îmi și permit să ironizez lucrurile alea despre care în general nu prea ne permitem să vorbim, na apăi să și glumim.
Istoria nu se repetă, dar rimează
Există mereu un ecou între epoci și dacă în anii ’20 ai secolului trecut arta căuta să se elibereze de prea mult rațional; acum pare că vrem să ne eliberăm de tehnologie. Atunci, colajul s-a născut din nevoia de a înțelege schimbarea; acum el revine ca formă de rezistență împotriva fragmentării date de digital. Trăim mai tot timpul perioade de instabilitate și de reconfigurare, iar colajul e limbajul perfect pentru a exprima asta.
