Deidré Matthee este artistă, activistă, facilitatoare de ateliere de expresivitate prin artă și… cel mai mare fan al papetăriei și hârtiei. Lucrările sale se bucură de vizibilitate din ce în ce mai mare în scena artistică bucureșteană, dar cel puțin tot atât de multă satisfacție vine în viața ei și din pricina faptului că la fel stau lucrurile și cu ideile pe care le sprijină de aproape două decenii: comunitate, feminism, activism, creativitate, reziliență, empatie.
"Am o afinitate la granița venerației pentru sentimentele uitate consemnate pe lucruri efemere, pentru ecourile amintirilor prinse în obiecte aruncate. Și pentru hârtie: pentru fragilitatea și persistența sa!", spune Deidré.
Puteți vedea colajele realizate de Deidré în cadrul expoziției Collage Festival, de la Green Hours, până pe 25 noiembrie. Povestim cu ea, în rândurile de mai jos, despre feminism, istorie, artă, cum se transformă colajul în epoca instagramabilă, despre poezie și practica imediată.
Imagini răsărite din literatură
Iubesc poveștile cu pasiune și sunt în special fascinată de cele vechi, mitologiile antice care ne-au format istoriile cu atâta forță și care continuă să reverbereze și în prezent; și cele din copilăriile noastre - poveștile pentru copii și folclorul care ne-a mustrat să fim fete bune, dar ne-au și învățat despre vrăjitoare și despre minunățiile întunericului.
Lucrările care au fost expuse la începutul acestui an la Hearth, de exemplu, sunt parte dintr-o serie căreia eu îi spun „Unfair Maidens”, în care „prințesa” își face singură dreptate, cu ferocitate și fără să-și ceară scuze, chiar dacă acest act riscă să fie numit în fel și chip. Autoarele care m-au inspirat fără îndoială prin rescrierile lor uluitor de năstrușnice ale acestor povestiri sunt Angela Carter, Margaret Atwood, Madeline Miller și Lauren Groff.
Despre sentimente uitate și consemnate
Tactilitatea este ceva foarte interesant, care într-adevăr a fost ceea ce m-a atras înspre colaj și înspre munca exclusiv în sfera colajului analog și a asamblajului. Sunt tipul de persoană pe care o cuprinde entuziasmul în magazinele de papetărie, pe care o trec fiorii când aude termenul „vellichor” (un cuvânt inventat de autorul american John Koenig în cadrul proiectului „Dictionary of Obscure Sorrows” - Dicționarul Amărăciunilor Obscure, care se referă simultan la melancolia și la parfumul cărților vechi) și care intră într-o stare vagă de extaz maniacal când vede fotografii, hărți, cărți poștale vechi și alte asemenea, la talcioc.
Am o afinitate la granița venerației pentru sentimentele uitate consemnate pe lucruri efemere, pentru ecourile amintirilor prinse în obiecte aruncate. Și pentru hârtie: pentru fragilitatea și persistența sa! Acestea sunt lucruri pentru care am găsit o nouă apreciere în timpul pandemiei, în timp ce îmi căutam un nou mod de exprimare creativă, în timpul carantinelor, când am început să fac o colecție mică de cărți artistice („The Library of Fleeting Details” - Biblioteca Detaliilor Efemere), care m-a condus apoi înspre colaj.
Cum să apreciezi profunzimile, fără să te scufunzi
Da, acest belșug, acest sentiment al posibilităților nețărmurite și al deconstrucției este un aspect incitant al artei colajului! Totuși, chiar dacă recunosc colajul ca o formă de artă care aparent se pretează în mod special unei gândiri postmoderne (și chiar dacă eu personal rezonez cu teoriile poststructuraliste), acest aspect nu este ceva ce iau în calcul în mod premeditat în procesul meu de creație.
Poezie vizuală: o practică imediată
În cele mai bune momente, mă apropii de colaj din postura unui poet. Claritatea și surpriza implicate în această practică sunt o chestiune de atenție și de a păstra o sensibilitate focalizată pe acel ceva ce se dorește exprimat. Tind să prefer minimalismul, așa încât compozițiile trebuie să fie limpezi. Uneori am câte o idee sau câte un concept de pornire în minte, dar colajul rezultat este adeseori dictat de materialele pe care le am la îndemână și de serendipitate.
Creativitatea și comunitatea înfloresc în spațiile liminale
Experiența mea ca imigrantă (sunt o sud-africană devenită cetățean portughez, locuind în prezent în România) se simte adeseori ca o continuă și mereu amânată de sosire: am sosit; dar chiar am sosit?; și unde sunt acum?; și unde voi fi în viitor? Aș putea spune că e la fel în ceea ce privește scena artistică. După nouă ani petrecuți la București, continui să mă simt puțin ca un outsider, sau să am perspectiva cuiva care privește dinafară înăuntru, deși acesta este un sentiment familiar: ca o femeie de culoare, am multă experiență cu spațiile liminale. Dar, după cum spunea și bell hooks, acestea sunt și spațiile în care înflorește creativitatea și în care comunitatea devine vitală. Și deși a durat destul de mult timp, am găsit din fericire spații artistice care îmbrățișează de asemenea spațiile liminale.
În prezent împart un studio la Atelierele Malmaison (a trebuit să verific cu atenția scrierea corectă a cuvântului „atelierele” - limba română continuă să fie o provocare pentru mine!), iar acest lucru a avut un impact pozitiv uriaș asupra vizibilității mele ca artist și a conexiunilor pe care am reușit să le cultiv. Și am avut oportunități grozave de colaborare cu (consultă din nou dicționarul) Asociația Hearth/Casa Kerim și, desigur, cu organizatorii dinamici ai Collage Festival - Bucharest Collage Collective. Comunitățile artistice independente și auto-organizate (mă gândesc aici și la proiecte culturale precum Celula de Artă) au un rol cheie și sunt complet pe „filmul” meu!
Cum se simte să fii activistă feministă în România lui 2025
Îmi amintește de perioada în care eram implicată în activismul feminist în Portugalia, acum aproximativ optsprezece ani: pe vremea aceea, eram batjocorite, luate în râs și respinse în media mainstream și în discursul popular. Am fondat colectivul feminist GATA (Grupul pentru Activism și Transformare prin Artă) în Porto (m-am bucurat să descopăr cuvântul „gata” și în română - chiar dacă înseamnă „pregătit”, nu „pisică”, tot funcționează!). Eram un grup puternic influențat de performance-art-ul feminist, dedicate unor revoluții prin dans și unele altora și eram ceva rar.
Acum, mișcarea feministă din Portugalia a crescut în salturi mari, iar grupurile de activism sunt revigorant de comune. Și m-a uns pe suflet să văd cum performance-ul, muzica și poezia fac parte din protestele feministe de aici. Așa că aș încuraja artiștii să aibă răbdare, să se concentreze pe iubire și pe prietenie, să citească în neștire, să-și amintească de fericirea de a rezista și să continue să vorbească tare, orice-ar fi, pentru că știm (în cuvintele lui Audre Lorde) că tăcerea noastră nu ne va proteja. Și să-i asculte și să asculte în numele celor care nu sunt auziți.
De după Primul Război Mondial și până astăzi
Nu cred că arta colajului este una politică în mod inerent, dar cred că are un potențial politic elevat, demonstrat în mod specific de colajul feminist. (Știu că am spus cuvântul „feminist” de 500 de ori în răspunsul meu anterior, vă rog aveți răbdare cu mine.) Artiste precum Hannah Höch (în urma Primului Război Mondial), Lorna Simpson și Barbara Kruger au lăsat o moștenire care a consolidat arta colajului ca o cale eliberatoare de a chestiona, deranja și subversa tropii vizuali opresivi și stereotipiile din jurul rolurilor de gen și identității. Iar în această eră, cu proliferarea insta-imaginilor, colajul are o relevanță reînnoită, fiindcă invită la acțiune și implică imaginația, este o chemare de a (re)crea, în loc de a consuma în mod pasiv: este accesibil, nelimitat și în continuare de ultimă oră.
Terapia prin artă: înapoi la mituri și legende
Continui să ofer ateliere de exprimare artistică, atât pentru grupuri cât și pentru indivizi. Dar nu în context clinic, așa că nu mă pot pronunța asupra modului în care sunt primite astfel de ateliere de profesioniștii din domeniul medical, deși știu prin intermediul unor prieteni din acest câmp că s-au desfășurat niște activități extraordinare împreună cu instituții din România. Pentru mine, acest aspect al activității s-a dezvoltat lent în ultima vreme, parțial fiindcă am decis să prioritizez practica artistică o vreme, dar sunt entuziasmată de un proiect care implică spunerea de povești, pe care-l duc de la vis la existență și pe care sper să-l realizez foarte curând. E vorba din nou de mituri și de povestiri folclorice: iată că ne-am întors de unde am pornit!
