La Sibiu se deschide pe 19 iunie, în contextul FITS, Transilvania | Extravaganza - cea mai amplă expoziție a pictorului Ștefan Câlția. Peste 80 de lucrări realizate de artist timp de cinci decenii vor putea fi vizitate de public în spațiul fostei școli pedagogice a Mânăstirii Ursulinelor, reabilitată cu ajutorul Ambulanței de Monumente special pentru acest eveniment.
În cazul lui Ștefan Câlția, frumusețea nu este ornament, ci o formă de rezistență, spune Alex Mirutziu, asistent curator al expoziției. Expoziția ocupă 1000 de metri pătrați și găzduiește lucrări realizate din 1970 și până în primăvara acestui an.
"Este o invitație de a privi dincolo de frumusețea imediată a imaginilor și de a descoperi mecanismele prin care lucrurile fragile — o plantă, o pasăre, un obiect sau o amintire — capătă forță și continuitate", spune Alex.
Transilvania | Extravaganza poate fi vizitată la Fosta Școală Pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor, în perioada 19 iunie - 16 august 2026. Veniturile din bilete vor susține activitatea Ambulanței pentru Monumente pentru proiecte viitoare.
Alex Mirutziu, artist contemporan cu participări La Biennale di Venezia și Royal Academy of Arts din Londra, povestește pentru IQads despre provocările, dar și satisfacțiile pe care le aduce implicarea într-un proiect de anvergură cum este Transilvania Extravaganza.
Cum s-a conturat expoziția
Lucrăm încă de anul trecut, deci de mai bine de jumătate de an. Procesul de lucru a fost și este în continuare unul complex, care implică multiple contribuții și straturi de colaborare.
Pe de o parte, un punct cardinal îl reprezintă curatorul expoziției, Liviana Dan, alături de care lucrez ca asistent curator, și echipa pictorului Ștefan Câlția, formată din manageri, responsabili de comunicare, arhiviști și custozi ai atelierului artistului. Bineînțeles, Liviana Dan are în primul rând o comunicare constantă cu arhitecta Eliza Yokina, cea care coordonează intervenția asupra spațiului fostului Liceu Ursuline, unde va avea loc expoziția Transilvania | Extravaganza.
Ne preocupă și ne leagă o dinamică de colaborare pe multiple direcții: selecția lucrărilor, racordurile conceptuale dintre acestea și construirea unui parcurs coerent, care să servească atât creația artistului, cât și experiența publicului. Am început prin numeroase vizite în spațiile fostului liceu, pe care le-am făcut atât în echipe extinse, cât și doar împreună cu curatorul expoziției.
Am observat încă de la început că starea de degradare a clădirii era una avansată și ne-am pus probleme serioase în ceea ce privește amplasarea și protecția lucrărilor, având în vedere că acest spațiu nu mai fusese utilizat de aproape 15 ani. Precauția a fost un cuvânt-cheie în prima etapă. Mai apoi, odată cu venirea primăverii și cu avansarea lucrărilor asupra clădirii, am devenit tot mai optimiști în privința acestui spațiu care începea, treptat, să fie pregătit să primească picturile lui Ștefan Câlția.
Am lucrat, așadar, „pe șantier”, cum se spune: pe planuri, pe măsurători și pe simulări diverse ale spațiilor, pe care le-am definit în concordanță cu temele propuse de curator, prin numeroase întâlniri și discuții săptămânale.
Nu vă ascund că o expoziție de o asemenea amploare, într-un mediu atât de ofertant și, în același timp, atât de dificil, a reprezentat o adevărată provocare pentru toți cei implicați. Chiar și în acest moment luăm zilnic decizii la nivel micro și macro: de la signalistică până la rampele pentru persoanele cu deficiențe motrice, de la temperatura și umiditatea din încăperi până la raporturile spațiale care pot modifica un traseu și o intenție construite la centimetru, dacă nu chiar la milimetru.
Credit foto: Ovidiu Matiu
De ce "Extravaganza"
Transilvania | Extravaganza pornește de la dorința de a scoate opera lui Ștefan Câlția dintr-o lectură prea comodă, în care frumusețea, nostalgia sau lumea fabuloasă a imaginilor sale sunt privite doar ca refugiu. În realitate, Câlția construiește un adevărat mit al Transilvaniei, nu ca teritoriu geografic, ci ca spațiu al unei urgențe spirituale. Curatoarea Liviana Dan vede la Ștefan Câlția ținutul Transilvaniei ca un loc care trebuie apărat, refăcut și reimaginat permanent. „Extravaganza” apare tocmai din această forță a lucrurilor aparent fragile — un sat, o casă albastră, o pasăre, o plantă, un personaj, o grădină — de a depăși propria lor condiție și de a deveni purtătoare de sensuri mai mari.
Expoziția propune o schimbare de perspectivă asupra artistului: Câlția nu este un pictor al retragerii, ci unul al libertății, adevărului și al puterii de percepere a lumii. Lucrările sale funcționează printr-un „conceptualism de metodă”: repetă, reduc, reiau și construiesc structuri vizuale care, prin serializare, capătă forță contemporană. De aici și apropierea posibilă de un artist precum Chagall — nu prin stil, ci prin capacitatea de a transforma un loc concret într-o mitologie personală și universală.
Parcursul expozițional urmărește această intrare treptată în lumea lui Câlția: de la marginea pădurii spre sat, de la Șona, casele albastre, Oltul, apa, movilele și plantele sale, până la lumea zborului, a păsărilor, circului și teatrului. Nu este o călătorie într-un trecut idealizat, ci într-un sistem de imaginație în care memoria și realitatea coexistă. Personajele sale nu sunt simple figuri narative, iar natura nu este decor: toate devin participanți ai unei lumi care încearcă să păstreze o formă de noblețe și de mirare.
Astfel, Transilvania Extravaganza vorbește despre capacitatea artei de a repara simbolic lumea. În cazul lui Ștefan Câlția, frumusețea nu este ornament, ci o formă de rezistență; eleganța nu este confort, ci disciplină, iar fragilitatea devine o putere prin care lucrurile amenințate cu dispariția continuă să existe.
Cum ați ales piesele expuse
Expoziția reunește 130 de lucrări — picturi, desene, gravuri și cărți de artist — dintre care 105 sunt prezentate public pentru prima dată. Lucrările acoperă o perioadă amplă, din 1970 până în aprilie 2026, și provin în mare parte din arhiva artistului și a familiei, completate de câteva colecții private.
Selecția a pornit de la câteva nuclee esențiale care definesc universul lui Ștefan Câlția: Șona, Țara Făgărașului, spațiul Oltului, grădinile, apa, zborul și relația profundă dintre om, animal și plantă. Nu am urmărit o cronologie, ci un traseu prin teme, imagini și obsesii care revin constant în practica artistului.
Repere importante — textul Amaliei Pavel din 1988, expoziția de la Catacomba din 1993, dialogurile cu H.-R. Patapievici sau lectura propusă de Liviu Oprescu — au contribuit la înțelegerea acestui teritoriu extins, în care memoria personală se întâlnește cu imaginarul colectiv.
Ce tip de experiență promite expoziția
Transilvania | Extravaganza propune vizitatorului o experiență de intrare într-un univers construit în timp, nu doar o întâlnire cu o serie de lucrări. Parcursul expoziției urmărește felul în care lumea lui Ștefan Câlția se dezvăluie treptat: locul, casa, natura, personajele și imaginarul său. Este o invitație de a privi dincolo de frumusețea imediată a imaginilor și de a descoperi mecanismele prin care lucrurile fragile — o plantă, o pasăre, un obiect sau o amintire — capătă forță și continuitate. Expoziția devine astfel un spațiu în care memoria nu aparține trecutului, ci continuă să producă prezent.
Credit foto: Ovidiu Matiu
Cum s-a schimbat energia oamenilor din peisajul cultural
Cred că ultimii ani au produs o oboseală vizibilă în peisajul cultural. Există mai multă precauție, mai multă nevoie de siguranță și, poate, mai puțină disponibilitate pentru risc. Înțeleg de unde vine acest lucru, pentru că au fost ani complicați, dar cred că arta are nevoie tocmai de acele zone unde lucrurile nu sunt complet confortabile sau garantate.
Simt uneori că energia s-a mutat dinspre construcții pe termen lung spre reacții rapide, vizibilitate și poziționări. Sunt multe proiecte și contexte, dar întrebarea importantă rămâne: ce rămâne după ele și cât de mult credem, de fapt, în ceea ce construim?
În același timp, există o preocupare puternică pentru recuperarea trecutului, absolut necesară, dar cred că trebuie să fim atenți să nu transformăm prezentul într-o anexă a istoriei. Mă interesează foarte mult limbajele care apar acum, lucrurile încă nevalidate, zonele fragile unde ceva nou începe să se formuleze.
Mi-aș dori mai mult curaj în asumarea unor întrebări mari și mai multă răbdare în raport cu ideile. Pentru mine, arta nu este doar un spațiu de vizibilitate sau apartenență, ci un loc în care accepți să nu știi, să cercetezi și să rămâi într-o formă de tensiune productivă.
Cea mai importantă monedă într-o comunitate culturală
Credibilitatea — faptul că ceea ce produci are o consecvență internă și nu este doar o reacție la oportunități.
Arta contemporană în România anilor ’80 și începutul anilor ’90
Anii ’80 au fost marcați de un amestec de rezistență, izolare și tensiuni nerezolvate. O scenă cu resurse materiale extrem de limitate, dar încărcată de ambiții, orgolii puternice și forme de solidaritate complicată. Camaraderiile existau, însă erau adesea traversate de competiție, frustrări și imposibilitatea unei validări reale într-un context politic sufocant. Energia artistică se construia mult din lipsă: lipsă de informație, lipsă de mobilitate, lipsă de infrastructură, dar și dintr-o nevoie acută de a formula limbaje alternative.
După 1990, odată cu deschiderea către exterior, apare o altă dinamică: un amestec de recuperare accelerată, oportunism, libertate și confuzie valorică. Multe direcții internaționale — conceptualismul, critica instituțională, noile practici media — sunt absorbite rapid, uneori organic, alteori ca vocabular importat înainte ca propriul context să fie complet articulat. Se construiesc cariere, poziții și noi ierarhii într-un teren încă instabil.
În același timp, anii ’90 produc o schimbare decisivă: apar inițiative precum Fundația Pentru o Societate Deschisa (1993) și o generație care încearcă să conecteze scena locală la discursurile internaționale. Practicile devin mai discursive, mai conceptuale, uneori aproape monumentale prin ambiția teoretică mai degrabă decât prin obiect. Critica instituțională apare într-un spațiu paradoxal: critica instituțiilor care de multe ori nici nu ajunseseră să existe cu adevărat.
Cum s-a schimbat perspectiva ta asupra artei
Nu cred că perspectiva mea asupra artei s-a schimbat. Doar am devenit mai puțin dispus să confund intervenția cu necesitatea.
Experiența mi-a confirmat că cele mai interesante lucruri apar în zone instabile, acolo unde nu există încă un limbaj pregătit pentru ele. Mă interesează locurile în care lucrurile nu se închid, unde sensul încă se negociază.
Nu caut confirmări și nici poziții confortabile. Mă interesează mai mult fisura decât consensul, întrebarea mai mult decât răspunsul, procesul mai mult decât demonstrația.
Cu timpul devine evident că foarte puțini știu de ce fac ceea ce fac. Există multă producție, multă prezență, multă strategie. Dar practica reală începe acolo unde există o miză care continuă chiar și atunci când nimeni nu se uită.
