Natura își găsește întotdeauna drumul, o lege care pare că se aplică și cinematografiei. De la peisajele în care personajele pur și simplu există într-un ritm lent al timpului, fără a fi forțate într-o narațiune convențională, ceea ce diferențiază filmele regizoarei Majei Novaković este această perspectivă de observator, mai degrabă decât dorința de a explica. Este atrasă de tăcere, de gesturi mărunte și de detaliile vieții de zi cu zi, pe care le poți descoperi prin filmele ei, Then Comes the Evening sau At the Door of the House Who Will Come Knocking.
"Pentru mine, asta face cinematografia balcanică interesantă: poate fi intimă și ancorată în realitate, dar în același timp poate purta în profunzime ceva mult mai amplu", spune Maja.
Maja a făcut parte din juriul Alpin Film Festival, desfășurat săptămâna trecută la Brașov, Bușteni și Râșnov, ocazie cu care am povestit cu ea despre sensibilitatea balcanică, relația ei cu natura și procesul prin care mediul înconjurător devine un peisaj psihologic.
Ce a fost mai întâi: pasiunea pentru natură sau pentru film?
Natura, fără îndoială. Cu mult înainte să mă gândesc la film ca la ceva ce aș putea face, am perceput natura ca pe un loc al apartenenței și al imaginației. Am crescut înconjurată de peisaje care nu erau doar un fundal pentru viață. Ele purtau povești, emoții și un sentiment de „acasă”.
Filmul a venit mai târziu, ca un mod de a privi mai îndeaproape aceste peisaje și de a încerca să înțeleg ce puteau exprima. Cu timpul, mi-am dat seama că sunt mai puțin interesată de natură ca decor și mai mult de relația dintre oameni și locurile pe care le locuiesc. În filmele mele, peisajul devine adesea un fel de portret, uneori chiar un personaj. Așadar, natura a venit prima, dar filmul mi-a oferit un limbaj prin care să o ascult și să o arăt și celorlalți.
O conexiune autentică cu lumea naturală
Am descoperit această conexiune foarte devreme, în copilărie. În școala primară, mergeam adesea în pădurea din spatele casei mele, unde aveam un copac preferat. M-am întors acolo în mod constant pe tot parcursul liceului. În acea perioadă, luam adesea cu mine o carte de poezie și citeam sub copac.
Chiar și mai târziu, când eram la universitate, îmi amintesc că mă întorceam acasă și simțeam că, de fapt, nu fusesem cu adevărat acasă dacă nu aveam timp să merg în pădure, la copacul meu. Privind în urmă, cred că atunci am înțeles că relația mea cu natura era mult mai profundă decât simpla plăcere de a petrece timp în aer liber. Era un sentiment de apartenență.
Ai decis încă de la început că acesta este drumul pe care vrei să-l urmezi?
Nu chiar. Nu am decis de la început că acesta va fi drumul meu. S-a dezvoltat treptat, aproape fără să-mi dau seama. Primul meu film a pornit dintr-un loc personal și abia mai târziu mi-am dat seama cât de importante erau natura și peisajul în felul în care văd și spun poveștile. Am devenit mai interesată de relația dintre oameni și locurile pe care le locuiesc și de felul în care aceste locuri ne modelează amintirile.
Ce este diferit în filmele pe care le faci
Nu mă gândesc cu adevărat la industria cinematografică atunci când fac un film. Mă gândesc la prima scânteie, la ceva care se aprinde în stomacul meu și îmi spune că trebuie să încep ceva nou. Înainte să încep, trebuie să-mi răspund mie însămi la întrebarea de ce fac, de fapt, acest film. Apoi apare întrebarea cum să urmăresc acel impuls cu sinceritate.
Lucrez intuitiv. Nu urmez o formulă. Caut ritmul și limbajul care aparțin acelei povești anume. Dacă există ceva care diferențiază filmele mele, este faptul că prefer să observ decât să explic. Le ofer personajelor și peisajului timp să existe pur și simplu, fără să le forțez într-o narațiune convențională. Sunt atrasă de tăcere, de gesturi mărunte și de detaliile vieții de zi cu zi.
Procesul de lucru la filme
Ambele filme au pornit dintr-o scânteie personală și, în ambele cazuri, am lucrat cu o echipă foarte restrânsă. Nu pornesc de la o intrigă. Pornesc de la un anotimp, o culoare și o stare, apoi caut imaginea care le poate transmite.
Then Comes the Evening este un triptic: o primă etapă verde, impresionistă, o parte centrală gri, în care începe furtuna, și un final portocaliu, în care culorile se coc și devin mai saturate.
At the Door of the House Who Will Come Knocking este un film de iarnă, rece și monocrom, cu contraste puternice între lumină și întuneric.
Folosesc compoziții statice, nu adaug narațiune și încerc să spun o poveste fără o poveste, folosind atmosfera și imaginea pentru a ghida spectatorul.
Realiștii monumentalizează oamenii obișnuiți, iar eu încerc să fac același lucru. Primul meu film a fost mai degrabă un portret al unor oameni concreți, în timp ce în cel de-al doilea am vrut să mă apropii de un portret interior. Mă interesează lumea interioară, motiv pentru care vorbesc despre natură ca despre un „peisaj psihologic”.
Stilul balcanic
Cred că există ceva aparte în felul în care Balcanii păstrează istoria și viața de zi cu zi una lângă cealaltă. Există intimitate, melancolie și chiar absurd în felul în care privim lucrurile obișnuite și cred că toate acestea își găsesc în mod firesc drumul în film.
Nu aș spune că avem un stil specific, dar poate că există o sensibilitate comună, o atenție acordată oamenilor, peisajului și lucrurilor rămase nespuse. Pentru mine, asta face cinematografia balcanică interesantă: poate fi intimă și ancorată în realitate, dar în același timp poate purta în profunzime ceva mult mai amplu.
Ce te-au învățat natura și munții
Până acum am făcut două filme, fiecare fiind, în felul său, o încercare de a răspunde unei părți din această întrebare. Dacă ar fi să dau un răspuns simplu, aș spune că, mai presus de toate, natura m-a învățat răbdarea. Ea nu se grăbește și nu o poți forța să-ți ofere ceva înainte ca timpul să fie potrivit.
Ce pot face cineaștii pentru a proteja mai bine mediul?
Uneori, cea mai ecologică alegere este și cea mai simplă: mai puțini oameni, mai puține lucruri, mai puțină mișcare și mai multă atenție acordată locului în care filmezi.
Alpin Film Festival
Sunt foarte fericită să fiu aici. Am vizitat Brașovul pentru prima dată anul trecut și trebuie să recunosc că m-am îndrăgostit de oraș. Înconjurată de dealuri, am senzația că sunt îmbrățișată.
Mă bucur enorm să fiu aici, alături de filme și cineaști animați de curiozitatea față de munți, natură și relația noastră cu locurile pe care le numim „acasă”.
Ce ar trebui să știm despre filmele realizate în Bosnia și Herțegovina
Cred că există mult mai multe lucruri de descoperit în cinematografia noastră decât filmele care abordează direct războiul și urmările acestuia. Această istorie este, desigur, o parte importantă a memoriei cinematografice a țării, dar pe mine mă interesează ceea ce există dincolo de ea: poveștile mai tăcute și mai intime despre oameni, locuri și viața de zi cu zi.
Provocarea în cazul ambelor filme a fost pur și simplu să surprind natura așa cum este. În timp ce filmam în păduri, eram înconjurată de câmpuri minate, lucru care nu apare în filme. Aventura în pădurile Bosniei, cel puțin în regiunea mea, este un proces stresant și dificil.
3 filme care se potrivesc foarte bine cu natura
Este o întrebare dificilă, pentru că sunt atât de multe. Dar dacă ar trebui să aleg trei filme care abordează natura în moduri foarte diferite și o tratează ca pe o parte activă a poveștii și a experienței personajelor, acestea ar fi:
- Salt for Svanetia (Mikhail Kalatozov, 1930): o comunitate izolată de munte, condiții dure și imagini de o forță extraordinară. Filmul arată cât de profund poate modela peisajul un întreg mod de viață.
- The Naked Island (Kaneto Shindō, 1960): pentru legătura puternică dintre viața oamenilor, peisaj și munca fizică.
- Iar un film mai recent, To Hold a Mountain (Biljana Tutorov și Petar Glomazić, 2026): pentru felul în care muntele devine nu doar un peisaj, ci un loc al apartenenței și al rezistenței.
Prezentul, viitorul și industria cinematografică
În acest moment dezvolt un nou proiect de film care este foarte personal pentru mine. La fel ca în cazul filmelor mele anterioare, sunt încă în etapa în care încerc să înțeleg ce trebuie să devină filmul.
În ceea ce privește direcția în care se îndreaptă industria cinematografică, cred că este dificil de prezis. Sper ca, alături de toate schimbările tehnologice, să existe întotdeauna loc pentru filme realizate dintr-un impuls personal, filme care își asumă riscuri, care se mișcă lent atunci când este nevoie și care își găsesc propriul limbaj în loc să urmeze o formulă.
