S-a născut în România, dar la 5 ani a plecat în Japonia. Fast forward până în 2025 și uite-l din nou la noi în țară, jumătate vlogger, jumătate student. Poate l-ați văzut deja pe social media sau în apariții televizate pe Kenji Miura aka The Japan Guy. Clipurile lui scurte, amuzante și engaging au strâns deja o comunitate de 100 de mii de oameni și a ajuns deja la colaborări cu branduri care au legătură cu Japonia.
"Cel mai mult m-a surprins căldura oamenilor. Un om pe care nu îl cunoști îți spune pe stradă „ce bine arăți” sau „ce outfit frumos”. În Japonia nimeni nu face asta cu un străin", spune Kenji.
Kenji spune că prin lentila rețelelor sociale România se vede ca o țară care râde de ea însăși, dar se iubește. Userii se ceartă, comentează, dau share. În Japonia e altfel. Mulți creatori de conținut nu își arată fața, iar oamenii comentează puțin și anonim. Vrea să îmbătrânească în România, chiar dacă va călători des și în Japonia, unde are prietenii și amintirile din copilărie. Dar planul lui e să fie o punte între cele două țări, între respectul și disciplina din Japonia și sinceritatea și căldura românească.
Cum ai ajuns în România. Primele impresii
M-am născut în București, dar la 5 ani am plecat în Japonia, la Osaka. Nu știam niciun cuvânt în japoneză, nici măcar „arigatō”. Primul an la școală nu am înțeles nimic. Apoi, încet încet, am ajuns să vorbesc mai bine decât colegii mei japonezi.
În iunie 2025 m-am întors în România. Am venit singur, pentru că voiam să văd cu ochii mei cum gândesc europenii față de japonezi. Prima impresie a fost în taxi, de la aeroport. Semaforul s-a făcut verde și în aceeași secundă cel din spate a claxonat. În Japonia aproape că nu auzi claxoane. Atunci mi-am zis: ok, aici e altă viață.
Care e activitatea de bază aici
Fac video-uri în limba română pe TikTok, Instagram, Facebook și YouTube. Arăt diferențele dintre Japonia și România, cu umor, dar și cu lucruri reale din viața de zi cu zi. Acum suntem o comunitate de peste 100.000 de oameni. Și sunt student, deci ziua mea e împărțită între cursuri și filmări. Mai fac și colaborări cu branduri care au legătură cu Japonia.
Provocările cele mai mari
La început a fost greu cu limba. Înțelegeam româna, dar răspundeam mereu în japoneză. Când am venit, în primele două luni nu îmi ieșeau cuvintele. Nu am făcut cursuri. Am învățat filmându-mă: scriam un script, îl citeam în fața camerei și așa îmi rămâneau cuvintele în cap.
Apoi au fost actele. În România, pentru orice document îți trebuie răbdare. Și puțin „tupeu”. Un exemplu de la facultate: la primul examen am scris demonstrația scurt, cum se face în Japonia. Am luat 3. Am făcut contestație, am explicat pas cu pas și am luat 9. Atunci am înțeles că aici trebuie să arăți toți pașii.
Cel mai greu a fost într-o seară când am avut febră mare și eram singur. M-am dus cu mașina la urgențe și am așteptat două ore. Atunci am simțit cu adevărat că sunt singur într-o țară nouă.
Ce te-a surprins cel mai mult la noi
Cel mai mult m-a surprins căldura oamenilor. Un om pe care nu îl cunoști îți spune pe stradă „ce bine arăți” sau „ce outfit frumos”. În Japonia nimeni nu face asta cu un străin.
Apoi masa. Românii mănâncă mult, vorbesc mult, dansează, beau, și după aia mai merg și în club. Nu știu de unde au atâta energie. Și o chestie mică: prima dată când am strănutat la facultate, toată sala a zis „Sănătate”. Parcă era un cântec. În Japonia nu zice nimeni nimic. Revelația mea e că românii sunt sinceri. Spun direct ce gândesc. La început m-a speriat, acum îmi place.
Cât de greu este să predai japoneza românilor
Prin video-uri explic japoneza aproape în fiecare zi și văd multe lucruri în comentarii. Partea bună e că românii pronunță japoneza foarte ușor. Vocalele sunt aproape la fel, așa că un român sună mai natural decât mulți alți europeni.
Partea grea e la kanji și la ordinea din propoziție. În japoneză verbul vine la final. Mai sunt și nivelurile de politețe, care în română nu există așa.
Ce am observat: românii vor să știe „de ce”. Nu le place să învețe pe de rost. Când le explici logica și o legi de ceva ce știu deja, prind foarte repede.
Diferențele culturale
Eu zic așa: România e țara sincerității, Japonia e țara respectului. În Japonia te gândești mereu la celălalt. Să nu deranjezi, să nu vorbești la telefon în tren, să nu întârzii nici cinci minute. Nu spui niciodată direct „nu îmi place”. Spui pe ocolite, ca să nu se simtă prost omul.
În România spui ce simți. Te superi, te împaci, te îmbrățișezi, „te pup”. Oamenii sunt mai calzi. În Japonia nici părinții și copiii nu se îmbrățișează des. Și la școală e diferit. În Japonia elevii fac singuri curat în clasă și la toaletă, nu există femeie de serviciu. Școala nu e a ta, așa că o lași cum ai găsit-o.
Lucruri pe care le-ai schimba la români
Dacă ar fi să schimb ceva imediat, ar fi coada. La ghișeu am văzut oameni care intrau înaintea mea, pentru că aveau „pile”. În Japonia așa ceva ar fi o rușine. A doua ar fi traficul. Claxonul la o milisecundă după verde și mașinile parcate pe bandă. A treia e birocrația. Pentru un act aștepți săptămâni, când în Japonia ar dura câteva zile. Dar sincer, astea sunt lucruri mici. Pe oameni nu i-aș schimba.
Ce obiceiuri ai importa din Japonia
Primul lucru ar fi curățenia ca obicei. În Japonia, dacă nu găsești coș de gunoi, iei gunoiul cu tine acasă. La stadion, după meci, fiecare își strânge mizeria. Locul nu e al tău, deci îl lași curat. Al doilea e punctualitatea. Cinci minute înainte, nu un sfert de oră după.
Al treilea e la scara rulantă: stai pe o parte, ca să poată trece cine se grăbește. Și mai e o vorbă japoneză care îmi place mult: „Chiri mo tsumoreba yama to naru”. Adică și praful, dacă îl aduni în fiecare zi, se face munte. Puțin, dar în fiecare zi. Așa am învățat și eu româna.
Relația cu mâncarea românească
Relația mea cu mâncarea românească se vede pe cântar. Am venit cu 50 de kilograme, acum am 70. Preferatele mele sunt trei: mămăligă cu brânză și smântână, sarmale cu smântână și ardei iute, și șaorma românească, cu cartofi înăuntru. Plus micii cu muștar. Gustul ăsta de carne nu îl găsești în Japonia.
Ce nu pot să mănânc: șoricul și piftia. Minusul sunt porțiile. Mămăligă, pâine, cozonac, toate la aceeași masă. Am inventat și eu ceva: mămăligă cu brânză și gem. Am pus rețeta pe TikTok și mi-au scris oamenii că în Moldova chiar se mănâncă așa.
Vlogging în România
Am început pentru că aici nu aveam prieteni. M-am gândit că dacă mă filmez și citesc după un script, poate învăț româna mai ușor. Așa a început totul: un băiat crescut în Japonia, care învață din nou să fie român. Nu mă gândeam că o să ajungă atât de departe.
Să vorbesc în română pe cameră a fost greu la început. Mai greșesc și acum, iar oamenii mă corectează în comentarii, cu drag. Ocupația asta mi-a adus o comunitate și chiar apariții la TV, la Digi24 și la Știrile ProTV.
Prin social media, România se vede ca o țară care râde de ea însăși, dar se iubește. Românii sunt foarte activi. Comentează, se ceartă, dau share. În Japonia e diferit. Mulți creatori nu își arată fața, iar oamenii comentează puțin și anonim. În România oamenii vor să te cunoască pe tine, ca om.
Trei lucruri pe care le recomanzi
- Mâncarea. Sarmale, mici, mămăligă. Și fructele. Un măr românesc are mult mai mult gust, iar în Japonia fructele sunt foarte scumpe.
- O nuntă românească. Găina, hora, manele după miezul nopții. Un japonez rezistă cam cinci ore. Nunta durează douăsprezece.
- Oamenii. Dacă te pierzi, cineva te ajută. Dacă mănânci cu ei, devii prieten.
Ce ai testat din evenimentele locale
Am fost la o nuntă românească și am fost și eu „găina”. A fost super. Mâncare, horă și manele după miezul nopții. Am fost la Comic Con în București. La final oamenii se îmbrățișau ca o familie. În Japonia nu vezi așa ceva. Am fost la mare, la Constanța, și mi s-a părut foarte frumos. Am fost și la grătare cu români, unde grătarul e un spectacol, nu doar mâncare. La teatru încă nu am ajuns. E pe listă.
Viitorul: România sau Japonia?
Vreau să rămân în România. Dacă mă întrebi unde vreau să îmbătrânesc, răspunsul e România. În Japonia o să mă duc des, acolo am prietenii și amintirile din copilărie. Dar viața mea acum e aici. Planul meu e să fiu un pod între cele două țări. Să iau respectul și disciplina din Japonia, sinceritatea și căldura din România, și să le pun împreună.
