Într-un singur an, pianistul și dirijorul Ioan-Dragoș Dimitriu a avut peste 80 de zboruri dus-întors, a cântat pe scene din Europa și Japonia, a trăit visul multor pianiști concertiști. Și totuși, la un moment dat, și-a dat seama că muzica înseamnă pentru el mai mult decât aplauzele de la finalul unui concert.
Îi place să fie pe scenă, dar la fel de mult îi place să aducă oamenii împreună, să construiască proiecte și să creeze întâlniri între artiști și public. Așa a început un nou capitol în parcursul său, unul în care interpretarea muzicală se împletește cu organizarea de festivaluri, colaborările internaționale și dezvoltarea unor proiecte culturale.
Astăzi, prin ce face, își propune să apropie muzica clasică de publicul larg, iar pe 28 noiembrie, aduce la București Orchestra de Cameră a Vienei, într-un concert care îi reunește pe Beethoven și George Gershwin.
„Cânt Beethoven de la șase ani, iar în copilărie Gershwin și Mozart erau medicamentul meu pentru zilele proaste. Pe 28 noiembrie vreau să împărtășesc publicului aceste două lumi. O seară în care muzica clasică întâlnește jazzul, umorul și energia. Nu trebuie să cunoști muzică pentru a te bucura de ea”
În continuare, vorbim cu Ioan-Dragoș Dimitriu despre lecțiile învățate la Viena și dificultatea de a construi proiecte culturale sustenabile în România. Tot cu el, povestim și despre revenirea pe scena Sălii Radio a pianului Bösendorfer Imperial, după aproximativ 15 ani de absență, un demers care completează povestea concertului din 28 noiembrie.
Etapele care ți-au definit formarea ca muzician și profesionist în domeniul cultural
Într-un singur an am avut peste 80 de zboruri dus-întors. Cântam prin Europa și Japonia și trăiam visul pianistului concertist. Paradoxal, nu mă simțisem niciodată mai singur.
Iubesc scena, dar îmi place la fel de mult să fiu printre oameni și să construiesc lucruri în echipă. Când i-am spus profesorului meu din Viena că mă gândesc să devin și organizator de evenimente pentru că mă simt bine între oameni, mi-a răspuns simplu: „Cred că știi deja răspunsul și nu ai nevoie de confirmarea mea.”
Atunci am înțeles că vreau să contribui la lumea muzicală și din afara scenei. Să fiu acel organizator care înțelege deopotrivă artiștii și publicul.
Trecerea de la activitatea de pianist la conducerea Filarmonicii Brașov și la dezvoltarea unor festivaluri și proiecte culturale
Totul a început cu lansarea albumului Rhapsodie Roumanie al Cvartetului RaRo, alături de Festivalul SoNoRo, la Musikverein din Viena. Răzvan Popovici mi-a dat mână liberă și nu-mi venea să cred că are atâta încredere în mine. Concertul s-a vândut integral. A fost prima confirmare că alesesem drumul bun.
Au urmat agenția mea de impresariat din Viena, Transylvanian International Piano Competition, cu 120 de pianiști din peste 20 de țări, orchestra de tineret Ton der Jugend, festivalul TAMTAM și conducerea Filarmonicii Brașov. Astăzi continui cu festivalurile SoNoRo și Sound District Floreasca.
Am învățat că un concert nu trebuie să fie un monolog. Artiștii și publicul trebuie să comunice, să se asculte reciproc. Altfel, riscăm să cântăm doar pentru noi.
Credit foto: Bogdan Soaca
Principalele dificultăți în dezvoltarea unui proiect artistic în România
Talentul există, publicul există. Marea problemă este continuitatea. Poți organiza o primă ediție spectaculoasă, dar e mult mai greu să găsești resurse pentru a doua, a treia sau a zecea. De aceea vedem atât de multe proiecte care dispar după un singur an.
După prima ediție a Transylvanian International Piano Competition rezervasem sala filarmonicii din Brașov pentru anul următor, doar ca să aflu cu o lună înainte că de fapt fusese programat altceva fără să fiu anunțat. Așteptam să vină noul pian Bösendorfer de la Viena, juriul internațional și cei 70 de concurenți ai ediției erau toți pregătiți să vină, nu puteam renunța. În ultimul moment am găsit o altă sală încăpătoare și un sponsor binevoitor, însă nu este normal să se întâmple așa ceva, cultură are nevoie de predictibilitate și să se poată bizui pe parteneri de încredere.
Cred și că avem nevoie de mai multă colaborare între artiști și organizatori, nu doar de competiție. Când construiești o comunitate, publicul nu mai vine întâmplător. Revine pentru că se simte parte din poveste.
Comunicarea muzicii dincolo de publicul avizat
Îmi doresc ca fiecare concert să fie o poveste în care intri și uiți de restul lumii. Când eram mic, citeam enorm și vedeam totul cu ochii imaginației. Astăzi încerc să creez aceeași senzație prin muzică.
Nu vreau un public care să stea cuminte și să se teamă că nu înțelege. Vreau oameni care râd, se emoționează, poate chiar se enervează și pleacă acasă cu ceva de povestit.
În proiectul Sound Explorers în cadrul căruia merg în clasele școlilor din țară cu pianul am cele mai faine reacții: o dată cântam o parte din Carnavalul Animalelor și i-am rugat pe copii să recunoască animalele interpretate. Pe urmă am mers mai departe la Für Elise de Beethoven, la următoarea poveste din program, dar unul dintre copii a urlat după ce am terminat Für Elise: eu știu ce este, este șopârla! El rămăsese la Carnavalul Animalelor, dar cât de fain este să atribuie un animal și lui Beethoven?
Recent, cineva mi-a spus că nu e de acord cu ideea mea de a face muzica accesibilă tuturor. M-am bucurat enorm! Înseamnă că am reușit să provoc o reacție. Și asta îmi doresc de la orice eveniment.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Beethoven și Gershwin pe aceeași scenă: povestea unui proiect muzical care aduce împreună două universuri sonore pe 28 noiembrie
Pentru mine, Viena X Gershwin este o autobiografie muzicală.
Cânt Beethoven de la șase ani, iar în copilărie Gershwin și Mozart erau medicamentul meu pentru zilele proaste. Oricât de rău mă simțeam, muzica lor îmi dădea o stare de bine.
Aveam vreo 6-7 ani și febră foarte mare. Mi-a pus bunica mea discul cu Eine kleine Nachtmusik (Mica Serenadă) de Mozart și parcă a fost totul mult mai ușor de suportat, cel puțin așa am simțit eu.
Beethoven m-a învățat disciplina, Gershwin curajul de a mă exprima fără rețineri. Iar amândoi m-au învățat umorul. Beethoven, deși are reputația unui om morocănos, avea un umor extraordinar, pe care îl descoperi și în muzica lui.
Pe 28 noiembrie vreau să împărtășesc publicului aceste două lumi. Vom trece de la eleganța și forța lui Beethoven la ritmurile spectaculoase de dans ale lui Gershwin. O seară în care muzica clasică întâlnește jazzul, umorul și energia. Nu trebuie să cunoști muzică pentru a te bucura de ea.
Ce te atrage la muzica lui Gershwin
Pentru un pianist clasic, jazzul poate părea un teritoriu străin, mai ales dacă nu ești obișnuit să improvizezi. Gershwin a făcut această lume mult mai accesibilă, aducând energia și libertatea jazzului în partituri pe care le putem interpreta.
În muzica lui descoperi ritmuri cubaneze, africane, evreiești, latino-americane. Uneori ai senzația că întreaga lume dansează în aceeași piesă. Ce poate fi mai frumos decât să ai ocazia să cânți toate acestea?
Mi-aș dori să-l auzim mult mai des în România, nu doar cu Rhapsody in Blue sau Concertul în Fa. Încercați și Let ‘Em Eat Cake sau An American in Paris. S-ar putea să descoperiți că Gershwin vă este mult mai familiar decât credeați.
Două epoci, două universuri muzicale și provocarea de a le aduce împreună într-o experiență coerentă pentru public
Beethoven construiește tensiunea ca un arhitect, iar Gershwin te invită la dans.
Dar lucrurile sunt mai interesante de atât. Beethoven are mult umor și surprize ritmice, iar Gershwin are o disciplină a construcției muzicale pe care mulți nu o bănuiesc. Amândoi știu să te surprindă exact când crezi că ai înțeles ce urmează.
Pe 28 noiembrie vom călători de la primul Concert pentru pian al lui Beethoven, plin de eleganță și energie, până la exuberanța Concertului în Fa de Gershwin, trecând prin cântecele sale - reducții pentru pian a unor piese celebre din musicalurile sale.
Îmi place să cred că, până la finalul serii, publicul va descoperi că între Viena lui Beethoven și New Yorkul lui Gershwin există mai multe legături decât și-ar fi imaginat.
Credit foto: Bogdan Soaca
Experiența ta de studiu vieneză și lecțiile unui ecosistem cultural construit în jurul tradiției și excelenței muzicale
Viena m-a învățat că excelența culturală nu apare din întâmplare. În spatele concertelor extraordinare stau generații de investiții, disciplină și oameni care își respectă cuvântul.
Am învățat și ceva foarte practic: nu-i poți cere unui coleg să se ocupe de logistică, să filmeze și să vândă bilete, apoi să te aștepți ca toate să iasă impecabil. Fiecare trebuie să știe ce are de făcut și să-și asume responsabilitatea.
Când am colaborat prima oară cu Wiener Konzerthaus (una dintre cele mai renumite săli de concerte din lume) și am primit lista cu detaliile organizatorice, totul era prevăzut, până la personalul care se ocupa de întrerupătoarele pentru lumina din sală. Am rămas foarte impresionat.
Încerc să aduc această mentalitate în fiecare proiect. Munca în echipă înseamnă să ai încredere în ceilalți, dar și să-ți asumi propriile greșeli. Nu mă tem să greșesc deloc și vreau să învăț ceva din fiecare experiență pentru că niciuna nu e la fel ca cealaltă.
O relație construită în timp cu Orchestra de Cameră a Vienei și revenirea sa pe scena muzicală din Bucureșt
În 2012 am mers la un interviu de angajare cu Christian Buchmann, managerul orchestrei. Am vorbit aproape două ore la Hotel Imperial din Viena. La final mi-a spus: „Cred că e mai bine să fim parteneri și să construim proiecte împreună.” Ani mai târziu, când deveniserăm apropiați, l-am întrebat de ce nu m-a angajat. Mi-a răspuns: „Știam că după doi-trei ani îți vei face propria agenție. Aveai prea multă ambiție ca să rămâi angajatul meu.”
A avut dreptate! Astăzi lucrăm împreună în mai multe proiecte, iar concertul de la București îl pregătim de aproape doi ani.
În cazul meu, cel mai bun interviu de angajare a fost cel la care nu am primit postul - și ce tare m-am frustrat atunci.
Povestea revenirii la viață a unui pian Bösendorfer Imperial și demersul care readuce pe scena Sălii Radio un instrument de patrimoniu
Știam de ceva timp că la Sala Radio există un Bösendorfer Imperial care nu mai fusese folosit pe scena mare de ani buni. Mi se părea incredibil ca un asemenea instrument să stea departe de public.
Am o relație veche cu fabrica Bösendorfer din Viena, unde obișnuiam să cânt pentru clienții care veneau să cumpere piane, dar nu știau să cânte la ele. Am văzut în atelierele lor câtă muncă și pasiune intră în construirea unui singur instrument.
Am propus conducerii Radio România să aducem un specialist al fabricii și să readucem pianul acolo unde îi este locul: pe scenă. M-am bucurat enorm de deschiderea cu care au primit ideea.
Pe 26 și 27 noiembrie, un tehnician al fabricii Bösendorfer va veni special de la Viena pentru a pregăti instrumentul, iar pe 28 noiembrie pianul va reveni în concert.
Pentru mine, asta ar trebui să fie o normalitate. Un instrument bun poate servi generații întregi de muzicieni și poate bucura zeci de mii de spectatori. Ar fi păcat să-l lăsăm să tacă.
Povestea întâlnirii cu pianele Bösendorfer și experiența concertelor susținute pentru clienții fabricii, în anii de studenție la Viena
Totul a început cu o nebunie studențească.
Pianistul Vato Jordania avea examenul final cu Concertul nr. 3 de Prokofiev, o lucrare cumplit de dificilă. Pentru că nu avea o orchestră la dispoziție, cineva trebuia să-i cânte partea orchestrală la un al doilea pian.
Nimeni nu voia să se înhame la așa ceva. Eu am zis da, deși studiam deja șase până la zece ore pe zi și nu prea mai aveam timp.
La final, comisia s-a ridicat în picioare și ne-a spus că nu mai auzise o asemenea interpretare. Ne distram fantastic cântând împreună, deși lucrarea este foarte complicată.
Vato m-a recomandat apoi la Bösendorfer și așa am început să cânt pentru clienții fabricii.
La un moment dat, unul dintre directorii de vânzări îmi spunea: „Dragoș, nici nu mai intru cu tine. Dacă le prezinți tu pianele, știu că pianele își vor găsi o nouă casă!”
Așa am descoperit că și un pianist poate fi un bun vânzător.
Planurile și schimbările pe care vrea să le vezi în viața muzicală din România
Avem nevoie de mai mult curaj! Să propunem proiecte internaționale, să colaborăm mai mult și să încetăm să ne spunem că nu suntem suficient de buni. Muzicienii sunt adesea obsedați de perfecțiune. După un concert extraordinar, îi auzi spunând: „Da, dar am greșit două note!”
Publicul nu vine la concert să numere greșelile. Vine să simtă ceva. O interpretare impecabilă, dar lipsită de emoție, mi se pare mult mai gravă decât câteva note ratate.
Acum doi ani am cântat Simfonia a IX-a de Beethoven într-un aranjament pentru două piane, alături de prietenul meu Cadmiel Boțac. Repetaserăm foarte puțin și eram amândoi stresați. Am intrat totuși pe scenă hotărâți să transmitem tot ce aveam mai frumos.
După concert, o doamnă ne-a oprit în stația de autobuz, plângând. Ne-a spus că trecea printr-o perioadă foarte grea și că muzica noastră îi redase speranța.
Pentru asta merită să urci pe scenă.
