Daca interviul asta s-ar fi produs doar in imaginatia mea, ar fi aratat asa: doi baieti, Ciprian si Filip, imi povestesc despre proiectul lor, SubAsfalt, in timp ce suntem pe o canapea pe sine care ne plimba prin cluburi berlineze, parcari de supermarket-uri americane unde cantareti obscuri organizeaza concerte ad-hoc, prin studioul Kerrang! si pe gazonul de la Glastonbury.
Pe fundal, imi zdrangane intr-o ureche Arctic Monkeys. In cealalta, aud The Augustines. Si lor le place, ca doar scriu despre ei. In timp ce trecem dintr-un decor intr-altul, Ciprian le transmite parintilor multumiri, iar eu ma gandesc daca m-am transformat intr-un prezentator Grammy.
Lasand la o parte imaginatia, pe SubAsfalt gasesti muzica un pic mai independenta decat Papa. Baietii nu au obiective, nu-si fac planuri, nu respecta deadline-uri, asa cum ii sta bine oricui vorbeste despre un soi de arta. Scriu despre muzica alternativa asa cum le place lor, pentru ca nu au parteneriate cu nimeni care sa le impuna sa scrie excelent in loc de misto si nici sefi care sa le bage cu palnia pe urechi alta muzica decat fix aia pe care au ei chef sa o asculte.
Interviul despre SubAsfalt, asa cum s-a intamplat el in realitate:
