În una dintre primele ore de la cursul de semiotică din facultate am fost întrebați câți dintre noi avem tatuaje. Unele mâini s-au ridicat repede mândre, altele mai timide cât să se poată confunda cu o întindere de dimineață, altele deloc, confuze despre scopul întrebării, care a fost completată imediat după cu - „De ce vi le-ați făcut?”. Au urmat câteva povești despre istorii personale, dorințe de viitor și încercări de exprimare. Mai multe decât reușisem să aflu până atunci de la măcar unul dintre zecile de colegi pe care îi dobânsiem cu vreo două săptămâni în urmă.
Gândindu-mă la ședințele foto care fac parte din proiectul „Ăla e pe bune?”, asta e imaginea care mi-a venit în minte: portretele colegilor mei, alături de poveștile tatuajelor cu care au ales să-și însemneze pielea. Proiectul adună până acum 30 de istorii personale spuse cu diverse simboluri, culori, părți ale corpului, de oameni cât se poate de diferiți.
Daria Virbanescu speră că odată cu avansarea proiectului va vedea tot mai puține priviri insistente în metrou și comentarii acide cu privire la tatuajele sale și ale celorlalți. Că, în timp, tatuajele nu vor mai fi văzute ca un semn al unui grup marginzalizat și vor fi înțelese ca forme de exprimare a poveștii fiecăruia.
