Elena Vlădăreanu: Era pe la începutul anilor 2000. Mediul literar prin excelență este oricum foarte machist, dar acum 20 de ani, lucrurile stăteau mult mai rău decât acum

Încă există dezbateri la care participă doar bărbați, încă există evenimente literare la care vorbitorii, invitații, cei care citesc, sunt bărbați. De ce atunci când e invitat într-un panel, nici măcar unul nu-și pune întrebarea ,,de ce din 10 vorbitori, e o singură femeie?’’, se întreabă scriitoarea Elena Vlădăreanu. Când a debutat ea în poezie, acum 20 de ani, era mult mai rău. Lucrurile s-au schimbat între timp în peisajul românesc, datorită multor inițiative în care s-a vorbit despre asta. Așa cum e și ediția cu numărul 16 Animest, dedicată creatoarele remarcabile din domeniul filmului de animație. Până pe 17 octombrie, veți găsi la Cinema Elvire Popesco, în sala studio de la Institutul Cervantes și online, pe platforma de streaming a festivalului, o amplă selecție de filme regizate sau produse de femei din România și din întreaga lume. Sunt filme care au cucerit trofeele marilor festivaluri în ultimii ani sau abordări vizionare, care au revoluționat, la momentul apariției, întreaga industrie cinematografică de gen. 

În interviul de mai jos, Elena Vlădăreanu vorbește despre modul în care sunt privite autoarele în lumea literară. Elena este scriitoare, om de radio și inițiatoarea proiectului Zilele Sofia Nădejde, festivalul în cadrul căruia se acordă anual Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură scrisă de Femei. A debutat cu poezie în 2001-2002; de atunci, a publicat mai multe volume de versuri, printre care spaţiu privat. a handbook (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi), Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016), Bani. Muncă. Timp liber (Nemira, 2017), minunata lume disney (Nemira, 2019). Texte de diferite genuri – poezie, proză, dramaturgie – i-au apărut în mai multe antologii, în România și în străinătate.

Personajul tău feminin preferat din copilărie

Înainte de a ajunge la personajul preferat, cred că ar trebui să ne amintim cum erau desenele animate pentru noi, cei născuți în anii ’80. Până la Revoluție, vedeam desene animate duminica, o oră, după jazz-ul lui Petrache Pechea. Cânta la orele prânzului, iar eu așteptam să înceapă programul de desene animate. După Revoluție, lucrurile s-au mai schimbat și au început să apară și la noi seriale de animație. Și-acum îmi amintesc cum erau create ele. Te țineau în suspans de la un episod la altul. Nu erau episoade de sine stătătoare, cum sunt create acum serialele de animație la care se uită fiicele mele.

Eu în copilărie nu aveam televizor acasă și mergeam tot timpul la o colegă de școală. Când terminam orele mai târziu, nu ajungeam până la ea acasă. Ne opream pe drum la bunica ei, ca să prindem Lidia în jurul lumii, Sandybell sau Perrine, care erau, ca majoritatea serialelor animate pe care le vedeam atunci, desene animate japoneze. Toate erau dublate în franceză și subtitrate în română. De ce-mi plăceau? Pentru că erau toate cu fete foarte autonome, care făceau chestii. Supraviețuiau. Cum era Perrine, care supraviețuia în pădure făcând gem din fructe de pădure și miere. Bineînțeles că-n toate poveștile astea, aproape întotdeauna apărea și o parte romantică, un tânăr chipeș – nu știu dacă neapărat pe cal, dar chipeș oricum. Dar fetele erau mișto. Chiar în această dimineață m-am uitat la câteva episoade și da, erau faine fetele.

Primul contact cu literatura

Voi vorbi despre momentul în care mi-am zis ,,ok, scriu, și probabil că voi și publica la un moment dat’’. Pe-atunci era mai rău decât acum. Era pe la începutul anilor 2000. Mediul literar prin excelență este oricum foarte machist, dar acum 20 de ani, lucrurile stăteau mult mai rău decât acum. Pe-atunci încă ți se spuneau tot felul de tâmpenii, încă nu erai luată în serios ca femeie care scrie. Trebuia să vină ,,el’’, critic literar sau scriitor deja consacrat, ca să te valideze. Altfel nu existai.

Acum cred că lucrurile s-au schimbat foarte mult. Radical, aș zice. Se vorbește foarte mult despre asta, despre egalitatea de gen, despre reprezentarea femeilor, despre cum scriu femeile și cât există ele pe piața literară. Bun, ele scriu, publică, au acces la piața editorială, dar cât de mult sunt văzute cărțile lor? Se pierd sau nu se pierd? Se pierd printre cărțile scrise de bărbații care tot timpul primesc atenție?

Cumva, de-aici am și pornit în 2018 proiectul ,,Zilele Sofia Nădejde’’. Totodată, am remarcat cu bucurie că în ultimii doi-trei ani au apărut tot mai multe proiecte și inițiative care pun în centrul preocupărilor lor creația femeilor. Fie că e vorba despre film, așa cum se întâmplă la această ediție Animest, cum face F-Sides, care proiectează în exclusivitate filme create de femei sau cu tematică feministă, fie festivaluri ca Literatură și Feminism. E bine că se vorbește despre asta.

Parcursul tău ar fi arătat diferit dacă erai bărbat?

Da, clar! Acum, că tot mă întrebai despre lumea literară. E ceva ce observ (nu știu dacă se verifică și în alte domenii unde nu sunt atât de familiarizată, poate, nici cu oamenii, nici cu contextele), dar în lumea literară există ceea ce eu am numit (și nu doar eu), o solidaritate masculină. E o chestie de-asta care trece dincolo de orice. Nu are legătură cu valoarea, dar e un gen de solidaritate care îi ajută pe ei, pe scriitorii bărbați, să se susțină, indiferent de valoarea cărții, de editura unde au publicat-o, de orice. Nu zic că femeile n-ar fi capabile de o astfel de solidaritate, ba dimpotrivă, mi se pare că noi suntem mult mai strânse, dar o facem cu o anumită reținere.

Tot timpul facem un pas în spate. Fie din teama că vom părea ridicole, fie pentru a evita anumite etichete care ne-ar putea fi puse de ceilalți. Și-atunci, puterea noastră de a fi împreună nu se face vizibilă. În cazul lor e vizibilă. Și probabil faptul că ei sunt vizibili și se fac vizibili, dar și faptul că toată această rețea construită între ei este vizibilă îi ajută să și acapareze cu ușurință scena literară. Pe când noi lucrăm așa, ușor subteran. Aș zice că-i mai bine așa. Nu neapărat pentru noi, dar e mai bine pe termen lung. Dar da, cred că pentru bărbați e mult mai simplu din foarte multe puncte de vedere.

O ediție dedicată femeilor. Și acuzele de discriminare

În primul an în care am lansat proiectul, exact asta ni se spunea și nouă. A fost greu la început. Treptat, lucrurile astea au dispărut. Anul acesta am primit un singur mesaj agresiv de genul acesta. Asta deocamdată! Vom mai primi, probabil. Am început să ne gândim și noi la asta. Ne întrebăm dacă, făcând un astfel de eveniment în care ne adresăm în exclusivitate scriitoarelor, nu cumva preluăm și perpetuăm niște scheme care vin din această societate patriarhală. Sigur că ne gândim la asta. Nu avem încă un răspuns. Ne-am pus inclusiv această problemă referitoare la faptul că noi creăm o ierarhie și încurajăm construcția unei ierarhii care vine tot de-acolo, din această schemă a sistemului patriarhal. Totodată, ni se pare că încă e nevoie de asta, că e un fel de pârghie spre vizibilitate. Pentru că e un proiect care încă are nevoie să crească și să fie vizibil. Eu sper ca în 2-3 ani, poate chiar mai curând, să renunțăm la această idee de ierarhie și să păstrăm doar ideea de festival.

Sigur că bărbații se simt discriminați, dar întrebarea este ,,de ce am ajuns noi să facem asta?’’. Cel puțin în literatură, răspunsul este simplu. Încă sunt evenimente literare – că vorbim despre o lectură publică finanțată, că vorbim despre o conferință, la care vorbitorii, invitații, cei care citesc, sunt bărbați. De-aia am ajuns aici. De ce atunci când e invitat într-un panel, nici măcar unul nu-și pune întrebarea ,,de ce din 10 vorbitori, e o singură femeie?’’. De ce nu trimite un mesaj organizatorilor?

Cred că organizând astfel de evenimente – așa greșit cum o facem, preluând o schemă care e tot a lor, facem lumea să-și pună totuși întrebări. Inclusiv eu am început să pun problema astfel. Am fost invitată vara asta să am o lectură la Smida Jazz Festival și inițial mi s-a propus un moderator bărbat. Eu le-am zis că poate nu-i problema mea, dar aș prefera să fie o moderatoare. Am întrebat dacă este posibil și a fost posibil. Important e să și știi să ceri, să schimbi felul în care vezi lucrurile.

Revenind la prima întrebare, da, mi se pare foarte important să existe astfel de inițiative. Și îți spun și de ce. Noi, începând de anul trecut, în Zilele Sofia Nădejde, avem și o seară de proiecții de filme – scurtmetraje realizate de femei. Anul trecut, înainte de a avea această seară, m-am întâlnit cu cineva, o scriitoare, și-am invitat-o la această proiecție. Și reacția ei m-a surprins, dar m-a și bucurat cumva, pentru că a confirmat faptul că există nevoie de astfel de proiecte. A zis ,,pe bune? Există regizoare în România?’’. Pot să găsesc motive care au determinat-o să creadă că nu există regizoare de film în România. Poate că nu e familiarizată cu industria cinematografică din țară, poate că nu urmărește ce se întâmplă în film. Probabil că această întrebare a existat cel puțin în mintea unui om. Există regizoare de film în România? Așa și eu, acum: există femei care fac animație în România? Poate că ar trebui să le vedem. Ar trebui să știm mai multe despre ele, să știm care-s preocupările lor, ce le interesează, cu ce se confruntă. Cred că e foarte important. Chiar dacă n-ați avut o componentă de gen în festival până acum, mi se pare foarte important că ați adus în focus creația femeilor.