Mihai Lukács l-a adus pe Oedip la Timișoara: ”Refugiații din Afganistan par a fi necesari pentru ca europeanul civilizat să redevină uman”.

Ce s-ar întâmpla dacă Oedip ar ajunge acum la Timișoara? Probabil ce s-a întâmplat cu el și în mitul de început. În ciuda miilor de ani care au trecut de atunci, umanitatea continuă să se poticnească în aceleași atitudini, când vine vorba de străini. De ce, totuși? a vrut să știe regizorul Mihai Lukács, coordonator al Centrului Dialectic. Mihai a revizitat „Oedip la Colonos” și a realizat un spectacol audio - „Oedip la Timișoara”, care analizează problemele migrației această perspectivă. În cadrul proiectului cu același nume, el vrea să realizeze o serie de întâlniri și podcasturi despre problema migrației și refugiații din Timișoara. De altfel, a apărut și primul episod din Welcome to Romania, un podcast adiacent proiectului. Pornind de la cazuri specifice, situații actuale și dramaturgia clasică, „Oedip la Timișoara” vorbește despre legătura dintre spațiul multicultural al Timișoarei și fenomenul migrației, dramele acestor oameni și contextul care îi așteaptă aici. 

Refugiații din Afganistan par a fi necesari pentru ca europeanul civilizat să redevină uman, să fie impresionat de soarta celor mai puțini norocoși ca el, să intervină cu niște haine purtate și o pereche de bocanci uzați și să își recapete încrederea în sine, să fie din nou plin de viață și mulțumit de acțiunile sale pe acest pământ, spune Mihai.

Care este contextul în care a gândit acest spectacol audio, care e legătura cu teatrul radiofonic și unde au fost cele mai mare provocări ale proiectului, povestește Mihai Lukács în rândurile de mai jos:

Oedip și problema migrației

„Oedip la Colonos” de Sofocle este o piesă de teatru antic care face parte din trilogia tebană și a avut premiera după moartea autorului. Prima dată s-a jucat în 406 î.Hr. Deși pare o lume foarte îndepărtată cu care nu mai avem legătură, piesa a fost adaptat în ultimii zeci de ani pe diverse teme contemporane de la multiplele crize ale migrației la lipsa adăpostului, până la rasismul din sudul Statelor Unite sau problemele relației cu persoanele în vârstă și care au nevoie de sprijin în perioada pandemiei covid-19. Textul are capacitatea de a pune o serie de probleme morale pentru diversele comunități din care facem parte. Cunoscând piesa și urmărind cu atenție situația refugiaților din Timișoara, începând cu 2020, cele două s-au suprapus. Mă tot gândeam ce s-ar întâmpla dacă Oedip ar ajunge la Timișoara acum, care ar fi reacțiile. Recitind textul și urmărind reacțiile timișorenilor la criza refugiaților din oraș, mi-am dat seama că textul nu s-ar schimba foarte mult. Ceea ce este remarcabil. Înseamnă că textul rezistă unei perioade atât de lungi datorită unei intuiții foarte bune privind reacțiile unor comunități la prezența neașteptată a celuilalt. Cred că noul venit nu trebuie să intre neapărat în categoria de „sălbatic nobil” pentru a stabili o relație decentă cu el. Poate fi unul dintre cele mai controversate personaje din istorie dar poate fi acceptat în locul în care ajunge, fie Colonos, fie Timișoara.

Am decis să lucrez cu acest text și să îl testez, încercând pe parcurs să aflu cât mai multe despre refugiații veniți în România și să evit discursul carității, principala atitudine cât de cât onorabilă față de refugiați. Pentru că este prea puțin și deja este un teren de luptă între diversele biserici și culte.

Caritatea este încurajată de ONGurile de profil pur și simplu pentru că sunt necesități materiale urgente care nu pot fi altfel acoperite iar discursul în care acest ajutor este îmbrăcat contează mult mai puțin. Nu mai este nevoie și de artiști să contribuie la acest mecanism. Urmărind actele de caritate postate de multe ori cu bravadă pe social media, ai impresia că de asta este nevoie de refugiați în Europa: pentru a reda o formă de umanism pierdut. Refugiații din Afganistan par a fi necesari pentru ca europeanul civilizat să redevină uman, să fie impresionat de soarta celor mai puțini norocoși ca el, să intervină cu niște haine purtate și o pereche de bocanci uzați și să își recapete încrederea în sine, să fie din nou plin de viață și mulțumit de acțiunile sale pe acest pământ. Oedip nu vorbește despre asta în mod direct, dar ai o serie de personaje care ies din rama refugiatului “sălbatic nobil”, o rămășiță a colonialismului european și inventând această poveste, prin grandoarea istoriei personajelor, repunem refugiații pe același plan cu locuitorii urbei, dacă nu chiar mai sus simbolic prin gestul final al lui Oedip.

Ce mă interesează este să explorez o temă universală (cum este cea a refugiaților) în cele mai actuale forme ale sale, blocarea afganilor în Estul Europei în 2020-2021. Situația de conflict din Afganistan nu ar trebui să ne fie complet străină, am contribuit deja din plin acolo, să nu uităm că România a fost prezentă cu trupe din 2001 până în 2021 și, cum spunea președintele Bush în 2012, „looked evil in the eye”.

Cum a fost munca la acest proiect audio 

În primul rând, formatul de teatru radiofonic este unul foarte special, am o relație afectivă cu acest mediu din copilărie. Țin minte cum ascultam pe întuneric spectacolele de teatru seara și încercam să îmi imaginez fețele personajelor, costumele, locația. La fel se întâmpla cu discurile cu teatru. Prin limitările sale vizuale, formatul audio are un potențial foarte mare acum, mai ales când suntem blocați în fața ecranelor de variate forme și mărimi. În primul rând pentru că îți permite într-un mod accesibil să îți creezi singur povestea și să o colorezi cum ești capabil, pornind de la câteva indicii auditive dar mai ales de la o poveste bună.

Teatrul radiofonic nu este privit cu destulă seriozitate azi poate și din cauza unor anumite patinări ale stilului de a juca și de a monta acest gen de spectacol. Pe de altă parte, muzica este principalul și cel mai popular mediu cultural, care funcționează în primul rând auditiv, pe lângă concerte și videoclipuri. De asemenea, artele contemporane au încurajat experimentul sonor și sunt o serie de artiști care fac sound art foarte inteligent și expresiv, cu multe idei care te pot influența ca artist, indiferent de mediul în care lucrezi. Sillyconductor este un astfel de artist și mă bucură colaborarea la acest spectacol. Ceea ce facem este în primul rând un experiment artistic. Încerc să văd mai ales atuurile din această explorare, iar limitările, care sunt inevitabile, încerc să le transform tot în atuuri.

Înregistrările cu actrițele și actorii pe care i-am invitat au avut loc foarte cursiv, pentru fiecare era foarte clar ce se întâmpla, totul s-a legat de la sine, inclusiv micile detalii tehnice și de potrivire de program, care pot da peste cap un program de repetiții în mod normal. Este un semn bun dar totul se va vedea doar la final, doar atunci va fi un rezultat cât se poate de palpabil pentru cei care au participat.

Pe parcursul înregistrărilor m-am tot gândit la formatul acestui spectacol și cred că cel mai potrivit este cel de vinil. În funcție de cum va fi această variantă a spectacolului, ne gândim serios să îl imprimăm pe vinil în viitor. Este o altă relație cu sunetul care vine de pe disc, inclusiv la nivel afectiv.

Dar desigur, principala inconveniență a unui proiect teatral digital rămâne lipsa legăturii directe cu publicul, care este elementul cel mai important în teatru și care nu poate fi suplinit cu nimic altceva.

Tabloid, poezie și generatorul de frică

Urmăresc de mult timp presa tabloidă și presa locală din mai multe orașe, este poate cel mai bun contact cu realitatea la un nivel mai mare. Subiectul refugiaților din Timișoara a apărut recent tot mai insistent ca o sperietoare și generator de frică. Punctul maxim l-a atins după crima de anul acesta între două găști de tineri afgani din Timișoara, care a devenit și subiect național, prezentată în termeni apocaliptici: teroriștii care vin peste românii cuminți și pașnici să îi omoare. Ceea ce era evident o exagerare, cazul fiind cât se poate de izolat, cei mai speriați fiind tocmai tinerii afgani care ar fi fost posibilele victime ale acestor gang-uri care îi amenință. Pe de altă parte, crimele au loc constant în rândul populației majoritare, fiind normalizate, mai ales cele împotriva femeilor, făcute de partenerii lor de viață.

Fenomenul refugiaților are un aspect de noutate în România pentru că nu ne-am confruntat aici cu războaie în apropiere de lung timp, deși țin minte frica produsă de media în preajma războaielor din fosta Iugoslavie la finalul anilor 1990 și a valului imaginat de refugiați kosovari, care nu au produs nici un efect real în România acelor timpuri, deși erau prezentați în aceiași termeni apocaliptici care ar modifica negativ țesătura socială. De fapt, refugiații erau mult mai acceptați local în secolul douăzeci, când cele două războaie mondiale au dus la mișcări masive de populație. Familia mea vorbea mereu de refugiați polonezi și italieni la finalul anilor 1930 cu care aveau legături.

Un punct de plecare a fost și poezia lui Bertolt Brecht din 1937, „Referitor la eticheta de emigrant” în care este respins acest termen, Brecht preferând termenii de exilați, refugiați, alungați și în care descrisă situația refugiaților din Germania, forțați să plece pentru a-și salva viețile puse în pericol de nazism. Refugiații vor să revină în țara lor, așa cum era înainte de conflict, să depună mărturie pentru toate nedreptățile care li s-au întâmplat și pe care nu le uită. Așa cum încheie Brecht: „Fiecare dintre noi / Care cu pantofi rupți se plimbă prin mulțime / Depune mărturie despre rușinea care acum spurcă țara noastră. / Dar nici unul dintre noi / Nu va rămâne aici. Ultimul cuvânt / Este încă nerostit.” Aceste povești le-am auzit de la refugiați, cum țările și viețile lor au fost distruse de războaie și cum vor doar să rămână în viață și să își recapete lumea de dinainte de conflict.

Războaiele recente din Irak, Siria și Afganistan au produs refugiați care au ajuns în Europa pe diverse căi dar care au evitat România, în marea lor parte. Datorită contextului pandemic și a întăririi granițelor ca pretext al luptei contra Covid-19, ultimii refugiați ajung și în România. Studii recente arată că acest val de migrație produs de războaie este unul constant, pandemia nu are efect asupra sa, doar că drumul este tot mai dificil de parcurs pentru a ajunge la un spațiu perceput ca sigur în vestul Europei. Pe de altă parte, rolul lumii occidentale a fost unul activ în aceste conflicte recente, indiferent de cum vedem necesitatea intervenției armate, Europa și România au fost prezente în acele locuri și fenomenul migrației în urma devastării războiului nu este unul complet exterior țărilor în care ajung refugiații, mai ales în cazul Afganistanului.

Un alt aspect relevant în dezbaterea despre refugiați este anticiparea tot mai realistă a unui val masiv de refugiați climatici, care ar urma să se ridice în următorii ani la peste un miliard, datorită încălzirii globale care va face numeroase locuri de pe glob inaccesibile vieții umane.

În discursurile dominante, refugiații sunt percepuți fie ca victime fie ca infractori. Oedip ajuns la Colonos este un migrant european, care poate fi văzut în multe feluri de celelalte personaje: de la un bătrân neajutorat, o victimă absolută a destinului, la un criminal sângeros care s-a căsătorit cu propria mamă și care aduce blestemul zeilor asupra locurilor unde pune piciorul.

Ce mă interesează este să rup această perspectivă dublă, simplificatoare și confortabilă mental până la urmă: călău-victimă. În ce măsură noii refugiați pot fi văzuți ca subiecți politici sau parte activă din structurile democratice pe care le îmbunătățesc, așa cum propunea filosoful Jacques Rancière?

Cum putem gândi democrația având în centru refugiații care nu mai pot fi ignorați? Vedem că ei devin un subiect politic folosit tot mai activ de partidele conservatoare de extremă dreaptă care câștigă procente în Europa cu un discurs anti-refugiați.

Criza actuală a reprezentării politice trebuie să țină cont de refugiați, cărora nu li se poate aloca la nesfârșit poziția de marginali absoluți pe principiul călău-victimă. Ei sunt cei care pot actualiza principiile democratice.

De asemenea, elementul economic nu poate fi scos din ecuație: Europa are o forță de muncă îmbătrânită, care nu mai poate răspunde cerințelor actuale. Speranța este și la populația de refugiați care este încă una foarte scăzută procentual, dacă ne uităm la întreaga populație europeană.

Noul context

Oedip este un personaj legendar, de multe ori perceput ca fiind ridicol, în special în urma vulgarizării psihanalizei și a complexului oedipian deși drama prin care trece este una cât se poate de actuală. Trecutul său este o amintire chinuitoare dar ce ne interesează mai mult este povestea sa în prezent. Ce s-ar întâmpla dacă aceste personaje ficționale foarte cunoscute ar fi printre noi, ar apărea de nicăieri? Teza este că noul context l-ar repeta pe cel ficțional, ca într-o spirală. Refugiatul, indiferent de trecutul său, care poate fi unul de succes, de privilegiu social, de persoană educată sau cu o situație materială stabilă, este într-o situație extremă în care salvarea vieții este singurul element care mai contează. Lumea sa s-a năruit și merge încotro poate să o apuce. Avem noi, europeni feriți de primejdii, această putere de a-i spune că nu merită să se salveze, că nu merită să trăiască? Chiar dacă ar fi vorba de bătrânul Oedip, cu tot trecutul său, avem acest drept să îi spunem că nu merită să își decidă locul în care să fie în siguranță? Pe de altă parte, refugiații schimbă locurile în care ajung, le transformă iar comunitățile în care sunt prezenți se transformă și ele. În cazul lui Oedip, transformarea locului în care ajunge este una miraculoasă, pozitivă sau cel puțin asta este promisiunea și așteptarea. Cred că este o metaforă bună pentru cum refugiații pot influența pozitiv locurile în care ajung.

Contextul economic european actual pare să fie unul prielnic pentru a primi acești refugiați, respingerea lor fiind una pur culturală, bazată pe diferențele lumilor din care provin. Cred că în definitiv, „Oedip la Timișoara” transmite un mesaj foarte optimist: în ciuda acestor diferențe de istorii personale și a unei respingeri inițiale, oamenii veniți pot transforma lumile în care ajung, pot deveni călăuze pentru localnicii care se pot lăsa ghidați de refugiați spre o schimbare în bine a orașelor în care trăiesc.

Cum e reprezentată Timișoara în acest spectacol

Timișoara este descoperită prin ochii unei familii de refugiați alungați din țara lor iar povestea acestei familii ajunge să se împletească chiar cu povestea orașului. Este o dilemă la care nu suntem foarte atenți: importanța locului în care mori, nu numai a celui în care te naști. Ce înseamnă să mori la Timișoara? Cum poate schimba moartea unui refugiat statutul orașului? Aici este o întrebare mai adâncă legată de importanța care se dă locului de baștină, a istoriei familiei și nu a prezentului, a situației concrete în care se află persoana din fața noastră în acest moment. În situațiile tragice din primele valuri ale pandemiei din 2020 erau prezentate mereu povești ale unor români din diaspora care nu putea fi aduși în țară să fie îngropați sau fiice și fii care nu aveau cum să ajungă la înmormântarea mamei batante moartă în Italia datorită virusului. Est-europenii au avut o relație stranie cu locul în care sunt îngropați, redată și în legătura culturală cu vampirii din regiune care nu își pot găsi pacea decât în sicriul cu pământ din locurile natale, aceeași legătură foarte puternică cu locul nașterii. Spectacolul spune povestea pe dos: cum e să nu vrei să fii îngropat în orașul tău ci doar la Timișoara?

La un moment dat Oedip își condamnă fiii care l-au alungat să aibă parte doar de pământul natal cât pentru locul de mormânt. Moartea la Timișoara a unui străin poate da peste cap un întreg oraș liniștit, așezat, mândru, care se percepe ca fiind foarte deschis și tolerant dar care poate fi schimbat în câteva clipe de o moarte care iese din orizontul așteptărilor. Aici este și o cheie de răsturnare a morții tânărului afgan în urma crimei cât se poate de reale din aprilie 2021, care a produs o panică exagerată, preluată de presa națională. Această crimă a atras atenția asupra fenomenului refugiaților afgani într-un sens foarte negativ, ceea ce le-a făcut viața și mai grea în România, deși nu aveau nici o legătură cu acea crimă: de la panica locală la raidurile violente ale poliției și înăsprirea condițiilor. A trecut suficient timp pentru ca această crimă să nu mai fie în prim plan, dar ea a avut un efect cât se poate de negativ, în special datorită tonului senzaționalist în care a fost prezentată, un ton care incrimina un întreg grup etnic.

Direcțiile urmărite

Podcastul este bazat pe câteva din întâlnirile pe care le-am avut cu oameni care cunosc mai bine fenomenul migrației în România și împreună ne punem o serie de întrebări. Am inclus și părți din interviuri și intervenții prezente în online, în media locală și internațională pentru a exemplifica un fenomen discutat amplu și în care poziționările sunt cât se poate de variate. Una din concluziile discuțiilor este că pentru a înțelege cu adevărat ce se întâmplă acum și ce va urma în ceea ce privește mobilitatea unor grupuri mari de oameni dislocați de războaie, condiții economice sau schimbări climatice este foarte important să înțelegem contextul geopolitic și istoric în care apar aceste fenomene complexe de lungă durată. Discuțiile încearcă să ofere niște răspunsuri la aceste dileme actuale. De la o analiză a ideii de multiculturalitate specifică Timișoarei la conflictul din Afganistan și rutele ultimilor migranți, mulți dintre ei încă pe drum, încercăm să vedem ce îi face pe acești oameni să călătorească în condiții periculoase pe perioade lungi de timp, uneori până la 3 ani, pentru a ajunge în Europa. Și ce îi așteaptă aici sau ce ar trebui să îi aștepte.

Ne-a interesat în mod special care este rolul lor acum în Europa, cum pot deveni subiecți politici relevanți, care e rolul lor economic și care sunt răspunsurile europenilor și în mod particular ale timișorenilor la acest fenomen care nu mai poate fi ignorat. De asemenea, includem și o dezbatere despre acțiunile locale grass-roots de ajutorare a refugiaților, ce le motivează și cum se mobilizează timișorenii. Am vorbit și cu Zaker Ershad, un intelectual afgan protejat de statul român, extras din Afganistan la final de august prin efortul lăudabil al mediului academic bucureștean. Acum predă la Facultatea de Științe Politice de la Universitatea București.

De când lucrez la acest proiect, amicii îmi tot trimit poze cu refugiați din diverse locații. Ceea ce pentru mine înseamnă că deja a trezit o reacție, o atenție imediată la acești oameni care sunt lângă noi și pe care nu îi vedem.