[Rewind&Play] Simona Rădoi: Lumea nu se schimbă singură. Fiecare avem o părticică de făcut, altfel vom rămâne spectatori într-un reality show în care nu suntem nici măcar protagoniștii

Simona Rădoi a bifat o premieră importantă anul trecut - a ajuns pentru prima dată la Festivalul de Film de la Cannes și a stat la câțiva metri de Demi Moore. Acolo a realizat că trăiește viața pe care și-o imagina când era copil, dar care, atunci, părea un vis greu de atins. Și în 2024 a continuat să fie activă în domenii creative precum PR cultural și de mediu, sau design interior. A lucrat cu organizații cunoscute și a coordonat proiecte culturale, legate de sustenabilitate sau antreprenoriat.

Anul 2024 a fost un an plin, la finalul căruia a ajuns epuizată și cu regretul de a nu-și fi dat timp suficient să se bucure de toate reușitele.

În anul pe care l-am început, Simona se teme ca țara noastră va pierde tot mai mulți oameni capabili să pună umărul la construcția unei Românii stabile financiar și puternice.

"Nu cred că vom ajunge la vindecare socială, dar sper că vom vedea oameni care încep să construiască, să rămână în dialog și să planteze semințele unei schimbări. Poate nu va fi anul împăcării, dar ar putea fi anul în care speranța începe să prindă rădăcini", spune Simona.

În timp ce ne așezăm în 2025, mai stăm un pic la povești despre anul pe care l-am lăsat în urmă, dar la care încă ne mai gândim, cu Simona Rădoi. Așa repornim motoarele, ne reluăm obiceiurile și rutinele, ne deschidem agendele și începem să lucrăm la planurile pe care (poate) ni le-am făcut pentru acest an.

Speranțe și temeri pentru 2025

Mi-e teamă că lucrurile mă vor împinge să-mi caut pașaportul și valiza, la fel ca mulți alții ca mine. Simt că asta ar însemna un abandon, într-un moment în care România are nevoie de oameni care să rămână și să construiască. Mi-e teamă să văd cum țara își pierde lupta cu ea însăși.

Sper, totuși, că 2025 va aduce măcar mici semne de schimbare, de la lideri care pun interesul public înaintea agendelor personale până la cetățeni care devin mai greu de ignorat. Nu cred că vom ajunge la vindecare socială, dar sper că vom vedea oameni care încep să construiască, să rămână în dialog și să planteze semințele unei schimbări. Poate nu va fi anul împăcării, dar ar putea fi anul în care speranța începe să prindă rădăcini.

Planuri pentru acest an

Îmi place să fac planuri după ce văd un pic care este atmosfera, dar aș spune că pentru 2025, vreau să-mi păstrez focusul pe lucrurile care contează cu adevărat. Să am curajul de a spune „da” oportunităților care merită investiția mea, fie ele profesionale, personale sau pur și simplu experiențe care mă bucură. Și, poate mai important, să îmi dau voie să spun „nu” fără să mă simt vinovată, atunci când ceva nu se aliniază cu valorile mele. Până la urmă, 2025 nu e doar despre alegeri, ci despre cum le fac să conteze.

Credit foto: Sabina Costinel

Derulăm înapoi. Dacă 2024 ar fi fost un film

„Dacă e marți, e Belgia” este titlul unui film din anii ‘60 în care un grup de turiști americani aleargă bezmetici într-o vacanță cu program draconic: 9 capitale europene în doar 18 zile. Cam așa a fost pentru mine 2024 - un maraton nebun, intens ca naiba. Am făcut și văzut multe, dar am ajuns la final să mă simt epuizată. Regret că nu mi-am acordat timp să mă opresc și să mă bucur pe îndelete de reușite. Totul a fost o alergătură și presiune. Așa că, dacă 2024 ar fi fost un film, ar fi fost unul în care protagonistul strigă la final: „Opriți 2024, că mi-e răuț!”.

În urmă cu un an

Am intrat în 2024 ca o Marie Kondo autohtonă, cu o mână-n șold și cu alta scărpinându-mă în cap, întrebându-mă „cine v-a lucrat aici, doamnă?”. Poate și ca o urmare a unei crize a vârstei de mijloc, m-am trezit cu o nevoie acută de „curățenie”, atât prin viața personală, cât și prin cea profesională. Simțeam că trebuie să mă desprind de lucruri, obiceiuri și oameni care mă țin pe loc. Totodată, mi-am propus să fiu mai curajoasă, să transform pasiunile în proiecte concrete și să nu mai amân. Lista de obiective lipită pe perete mi-a fost ghid. Doar că, pe măsură ce anul avansa, mi-am dat seama cât de diferit era haosul din lume față de ordinea pe care o căutam eu. În timp ce eu voiam curățenie, claritate și curaj, în peste 60 de țări, oamenii au fost chemați să ia decizii importante la urne, iar multe dintre ele au fost dictate de frică - frica de necunoscut, de schimbare sau de ceilalți. În loc să deschidă uși, mulți au ales să le închidă.

Așa am realizat că ordinea pe care o construiesc pentru mine nu este doar un exercițiu personal, ci și o încercare de a crea un mic spațiu de stabilitate într-o lume care pare să-și piardă direcția.

Un fel de retrospectivă cu bune, cu rele, cu grele, cu ușoare

Bun și frumos: Am ajuns pentru prima dată la Festivalul de Film de la Cannes. În timp ce trăiam euforia momentului, stând la câțiva metri de Demi Moore sau Paolo Sorrentino, în locul ăla încărcat de istorie și glamour, mi-am dat seama că trăiesc fix viața pe care mi-am imaginat-o, deși, copil fiind, părea un vis îndrăzneț, aproape imposibil. O fată crescută la țară, în ultima decadă a comunismului, cu cheia de gât în anii ‘90 și o adolescență presărată cu violență domestică și sărăcie, nu avea prea multe exemple de reușită. Mi-am amintit de tot drumul parcurs, de greutăți, de nopțile nedormite învățând sau muncind, de bunicii și părinții mei care, deși aveau atât de puțin, m-au echipat pentru viață cu tot ce aveau mai bun. M-am simțit copleșită de recunoștință, atât pentru sacrificiile lor, cât și pentru norocul meu de a prinde vremuri care să-mi ofere șansa de a-mi urma visele. A fost un sentiment complex, un amestec de mândrie, recunoștință și conștientizarea că toate acestea sunt un dar pe care nu trebuie să-l iau de-a gata.

Ce a fost greu: Să văd, niște luni mai târziu, cât de fragilă este fericirea asta. Să realizez că locul ăsta bun în care mă aflu în viață poate dispărea oricând din cauza unor alegeri colective greșite. Mi-a fost greu să văd cum oameni educați, pe care îi consideram lucizi, au fost seduși de extremism sau de mirajul unui trecut idealizat. A fost și mai greu să realizez cât de puțin știm despre istoria noastră și cât de ușor acceptăm idei toxice doar pentru că vin ambalate frumos.

Ce am câștigat: Am învățat să-mi păstrez claritatea în mijlocul haosului. Să mă concentrez pe ce pot controla și să fac bine acolo unde am putere. Bine, mă și antrenez în acest sens încă de prin primul an de pandemie.

Proiectele marcante din 2024

Anul 2024 a fost mai puțin despre un proiect marcant și mai mult despre diversitate, curiozitate și oameni care inspiră. Biblioteca Glitch mi-a oferit o perspectivă nouă asupra designului cărților, iar Dan Stănescu, motorul proiectului, m-a impresionat prin încăpățânarea de a aduce resurse pentru pasionații de design, în special pentru tineri, acolo unde aportul sistemului de educație lipsește.

Cu Climate Paths, proiectul celor de la Social Innovation Solutions (SIS), alături de care lucrez de doi ani și la Climate Change Summit, am descoperit cercetători care, deși nu au resurse fabuloase, reușesc să aducă idei și soluții inovatoare pentru un viitor sustenabil. Iar prin colaborarea cu Studio Zona, echipă de istorici și antropologi, am adus la lumină povești despre parcelările istorice și evoluția urbană a Bucureștiului, reamintind cât de important e să ne cunoaștem trecutul ca să putem construi un viitor mai solid.

Am învățat și despre negociere, promovând cartea „Negociatorul abil”, scrisă de Sabin Gîlceavă, un specialist în domeniu cu o experiență de peste 30 de ani, dar și despre curaj, explorând designul interior. A trebuit să depășesc  prejudecățile misogine ale „meșterilor”  într-o lume în care „doamna” e văzută mai degrabă ca beneficiarul care „aduce cafea”. Am decis să schimb narativul și am obținut rezultate de care sunt mândră.

Credit foto: Dragos Hanciu

Cea mai frumoasă vacanță

O poveste din vacanță care m-a impresionat profund, despre toleranță activă, puterea comunității și renașterea unui loc, vine din Turcia, mai precis din Kuzguncuk. Cândva un sat modest de lângă Istanbul, astăzi este un cartier istoric înghițit de oraș, care pulsează de viață și diversitate. De-a lungul secolelor, aici au conviețuit bizantini, evrei expulzați din Spania și Portugalia, armeni și musulmani, iar moștenirea lor comună se vede în armonia dintre două biserici ortodoxe, una armenească, două sinagogi și două moschei. Un loc în care diversitatea nu doar că există, ci a fost transformată într-o resursă vitală.

Grădinile comunitare, numite bostan, păstrate încă din vechea așezare rurală, sunt martore ale modului în care oamenii și-au unit forțele pentru a-și cultiva legumele și a-și păstra identitatea. Acest spirit de comunitate m-a condus la povestea arhitectului Cengiz Bektas, care, după pogromurile din anii ’50, a văzut aici potențialul unui loc aproape abandonat și a luptat să-i redea viața. Restaurând o casă veche, abandonată timp de 18 ani, a arătat vecinilor cum să-și transforme locuințele fără să le piardă sufletul. Apoi, în ‘80, prin acțiuni simple, omul a început să aplice un plan al cărui final a fost acela că locuitorii au format o comunitate ce a contribuit la renașterea cartierului: ghidați de echipe de arhitecți voluntari, împreună au renovat mai multe case vechi și o școală, au construit o scenă pentru teatru karagoz, au făcut o bibliotecă, iar copiii din cartier, sub îndrumarea lui Cengiz, și-au construit singuri terenul de baschet. Mai mult de atât, atunci când un spital privat urma să fie construit pe terenul pe care azi se află bostanul, locuitorii au organizat proteste și evenimente care au dus la anularea planurilor de construcție.

Astăzi, Kuzguncuk este un cartier autentic al Istanbulului, o dovadă că diversitatea și comunitatea pot regenera nu doar locuri, ci și spiritul oamenilor. Povestea lui m-a impresionat prin curajul celor care au ales să construiască împreună, demonstrând că, atunci când nu ne resemnăm, putem crea locuri care rezistă timpului și îl redefinesc.

Trendurile care te-au enervat cel mai mult anul trecut

Pe primul loc, utilizarea AI-ului pentru manipulare: imagini false, deepfakes și propagandă care fac „autenticitatea” să pară o glumă amară. Apoi, obsesia pentru life hacks, felul în care transformăm orice moment, de la tăiat ceapa la relaxare, într-o competiție cronometrată. Urmează „main character energy” dus la extrem: toți vrem să fim eroi, dar uităm că lumea nu e doar despre noi. Și, în final, falsa „autenticitate” vândută pe ambalaje de plastic și campanii artificiale. Toate acestea ne distrag de la ce contează cu adevărat: răbdarea, profunzimea și relațiile reale. În loc să ne grăbim spre perfecțiunea artificială, poate ar fi mai bine să ne întoarcem la imperfecțiunile autentice care fac viața reală mai suportabilă.

Cea mai grea zi din 2024

A fost o noapte, nu o zi, care mi-a pus nervii și stomacul la încercare. Ne-am cazat într-o pensiune agroturistică din vestul Siciliei, într-un loc care părea desprins dintr-un film suprarealist cu mafioți de provincie. Friptura pe care am mâncat-o acolo a fost atât de proastă, încât mi-a dat nu doar indigestie, ci și timp de reflecție profundă, în miez de noapte, pe fond de frică de mafioțeală și stomac revoltat. În timp ce mă gândeam la alegerile mele culinare și locative, mi-am dat seama că, uneori, lecțiile de viață vin împachetate în experiențe greu de digerat, la propriu și la figurat.

Care a fost cea mai fericită perioadă

Un mic moment de fericire pură a fost în aceeași vacanță din Sicilia, când, în mijlocul unei conversații obișnuite, eu și partenerul meu am spus, aproape în același timp, cât de norocoși suntem că ne-am găsit. Că împărțim nu doar valori și pasiuni, ci și simțul pentru aventură, glumele proaste care ne fac să râdem doar pe noi sau acele referințe culturale obscure pe care le prindem din zbor. E fericirea aceea simplă, dar prețioasă, de a ști că viața e mai bună pentru că suntem în ea unul cu altul. Și, bineînțeles, eram fericiți că am scăpat cu bine din satul ăla dubios, care a dat lumii mari mafioți.

Cartea despre care s-a vorbit cel mai mult

“How Democracies Die” - Steven Levitsky si Daniel Ziblatt, care mi-a tot apărut în diverse postări din feed în perioada alegerilor, deși este publicată în 2018. S-a legat bine pe subiectul care ne-a bulversat finalul de an: erodarea regimurilor democratice. Iată un mic fragment: „This is how we tend to think of democracies dying: at the hands of men with guns. [...] But there is another way to break a democracy. It is less dramatic but equally destructive. Democracies may die at the hands not of generals, but of elected leaders - presidents or prime ministers who subvert the very process that brought them to power. [...] More often, though, democracies erode slowly, in barely visible steps.”

Cum vezi tu lumea de acum

It’s a mad, mad, mad, mad world, doar că fără Spencer Tracy și fără râs. În 2024, frica și polarizarea au devenit normă, iar algoritmii au amplificat extremele. Alegerile n-au fost despre speranță, ci despre lideri care promit siguranță și livrează incertitudine. Unii visează la un viitor mai bun, alții la un trecut idealizat, care n-a fost niciodată bun pentru toți.

În același timp, natura ne-a dat semnale clare. Temperaturile extreme, inundațiile din Spania, viiturile din Galați, toate ne arată că am intrat într-o nouă normalitate. Și totuși, mulți neagă știința, ca și cum încălzirea globală e doar un mit menit să ne strice cheful.

Ce mă frământă cel mai tare? Iluzia că mai avem timp. Trăim de parcă resursele sunt infinite, dar fiecare zi de ignoranță ne apropie de dezastru. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să începem acum, altfel regizăm chiar filmul dezastrului global.

Credit foto: Doria Dragusin

Cele mai importante lecții ale lui 2024

Stabilitatea, libertatea, dreptul la opinie. Nimic din toate astea nu e garantat. Lecția? Bucură-te de ele acum, dar fii pregătit să lupți pentru ele, dacă va fi nevoie.

Am învățat și că frica te stoarce de energie și speranță, dar nu sunt singura care gândește altfel, chiar dacă uneori algoritmii îngroapă vocile care contează.

Apoi, generațiile viitoare: trebuie să le spunem adevărul, înainte să transforme istoria în trenduri pe TikTok. Educația trebuie să rămână o prioritate, nu un scroll.

Am învățat că succesul fără timp pentru tine însuți e ca o medalie de aur la maraton uitată în sertar. Uneori, trebuie să te oprești și să te bucuri.

În final, optimismul realist: lumea nu se schimbă singură. Fiecare avem o părticică de făcut, altfel vom rămâne spectatori într-un reality show în care nu suntem nici măcar protagoniștii.