Bine ai venit în junglă! Așa ar sta scris pe ușa imaginară care dă în universul liber profesionist al actoriei. Alexandra Apetrei a crescut în familie de actori, așa că arta a venit natural, ca parte din viața ei. A făcut un liceu de coreografie, apoi Facultatea de Teatru. De 15 ani joacă: teatru, TV, film. Experiența a venit cu mai multă abilitate de a struni răbdarea și upgradarea unui soft de funcționare în condiții mai puțin prielnice.
"Deși nu a fost mereu ușor și au fost perioade în care credeam că telefonul nu va mai suna vreodată, încă reușesc să-mi păstrez credința și bucuria față de meseria asta", spune Alexandra.
Despre actorie, viață, învățături adunate pe parcurs, povestește mai multe Alexandra Apetrei în rândurile de mai jos:
Cum ar începe un ghid de supraviețuire al unei actrițe în România
Welcome to the jungle!
Viața de actriță în România în 2025
Vorba cântecului: ”E și grea, e și frumoasă viața de român”. Iar actorul român, oricât de actor ar fi el, tot român e. Sincer, habar n-am. Cred că dacă întrebi 100 de actori, primești 100 de răspunsuri diferite. Răspunsul la întrebarea asta mi se pare egal cu distanța dintre așteptările și dezamăgirile fiecăruia în parte. În ceea ce mă privește, zic doar că e loc de mai bine, dar se putea și mai rău.
Începuturile
Am copilărit în Bacăul anilor 90. Eram foarte săraci, iar Bacăul chiar e ca în poeziile lui Bacovia. Un oraș gri în care cel puțin juma de an plouă. Mai gri de atât nu se poate. Doar că, în tot griul ăsta am avut norocul să mă nasc într-o familie de actori. Chiar dacă uneori nu aveam bani de pâine și mama se trezea la 5 dimineața să ne facă turte, seara era strălucitoare pe scenă și oamenii o aplaudau.
Din partea mamei mă trag din neam de lăutari, oameni aprigi și pasionali, care își topeau conflictele și durerile într-o cântare improvizată pe prispa casei. În contextul ăsta, în mod organic am perceput arta ca pe un colac de salvare universal. Deși am fost un copil extrem de timid, mi-a fost mereu clar că vreau să fiu pe scenă. La 5 ani am declarat că o să mă fac balerină și actriță în același timp.
Ce a urmat: etape de formare
Am avut un moment de rătăcire pe la 12 ani, când am crezut că vreau să mă fac avocat, pentru că eram fan Ally Mc Beal. Slavă cerului, mi-a trecut rapid. În rest, m-am ținut de plan. Am făcut un liceu de coregrafie, apoi facultatea de teatru.
Anul ăsta se fac 15 ani de când am terminat facultatea și sunt oficial pe piața muncii. Deși nu a fost mereu ușor și au fost perioade în care credeam că telefonul nu va mai suna vreodată, încă reușesc să-mi păstrez credința și bucuria față de meseria asta. N-am fost niciodată ambițioasă, dar am dat mereu dovadă de tenacitate și mă mândresc cu faptul că sunt foarte conștiincioasă și loială. În cazul de față loială Alexandrei de 5 ani și visului ei.
Primul rol
Primul rol a fost la 8 ani si l-am primit pe pile, evident. Eram fata lu mama și oricum îmi făceam veacul prin teatru. Nu-mi amintesc să fi avut nici temeri și nici emoții prea mari. Făceam ce mi se cerea să fac și totul mi se părea super distractiv. Se prea poate să fi contat și vârsta.
Ce a adus experiența
Am mai pierdut din curaj, dar e mult mai bine la bani. Lăsând gluma, eu sunt o actriță care se bazează foarte mult pe regizor. Prima dată mă întorc către regizor și caut să înțeleg ce vrea el. De la balet mi se trage. Întâi trebuie să-mi spui care sunt pașii pe care-i am de făcut și apoi vin eu cu talentul și sensibilitatea mea, negociem, cizelăm împreună. Ce s-a schimbat odată cu experiența este că nu mă mai sperii atunci când din sală nu-mi vine nimic sau vine prea puțin.
Procesul tău: cum abordezi un personaj
Păi, vin la timp la teatru și îmi învăț textul. Ăștia sunt primii și ce mai importanți pași. În rest, tot procesul presupune o infinitate de varabile, iar asta mi se pare minunat. În ultima vreme, mai mult decât o metodă infailibilă mă interesează oglinda pe care mi-o pune în față căderea în gol, așa că aleg să fug de orice seamănă cu o metodă.
Încerc să mă plasez în zona disponibilității și să evit căile deja umblate sau truismele despre cum se construiește un personaj. Am adunat experiență, mi-am șlefuit intuiția și sunt o actriță destul de tehnică la nevoie (da, pot să plâng la comandă), dar asta nu reprezintă nimic mai mult decât o plasă de siguranță. Evident, lucrurile nu au stat mereu așa. La începuturile mele aveam niște teorii despre meseria asta, pe care le emiteam cu maximă siguranță și neapărat impostat. Acum, când îmi amintesc, zâmbesc cu indulgență.
Cât contează relația cu colegii actori, cu regizorul
Pentru mine contează fix atât cât îi dau voie să conteze. E mai igienic așa și am invățat asta in the hard way. E minunat atunci când întâlnești oameni care vibrează pe aceeași frecvență cu tine, dar asta se întâmplă destul de rar. De cele mai multe ori interacțiunea într-un colectiv e călduță și civilizată, câteodată e contondentă cu riscul de a deveni explozivă. În timp mi-am upgradat softul. Mi-am instalat un buton pe care îl apăs și chiar dacă nu rezonez cu cineva pot trece pe modul roboțel profesionist. Uneori butonul ăsta dă erori, dar din ce în ce mai rar, și niciodată pe scenă sau set. Moldoveanca cu gura mare mai iese la iveală doar la cabină.
Un mediu care simți că ți se potrivește cel mai bine
Dacă m-ai fi întrebat asta în timpul facultății aș fi zis fără urmă de dubiu teatru. Acum știu că oricât de mult ți-ar plăcea ciocolata, nu poți să mănânci numai ciocolată, și mai știu că nimic nu-i mai bun decât o felie de pepene rece, vara. Gata, mă potolesc cu analogiile culinare, deși mai aveam câteva foarte bune. Ce încerc să spun e că am ajuns să le fac pe toate cu aceeași bucurie.
Statul actorului în România
Gigel din Calafat găsește oportun să te facă actoraș de doi bani, atunci când îți exprimi opțiunea politică, care e diferită de a lui. Și-a câștigat acest drept în urma celor 4.99 dolari pe care i-a dat pe abonamentul la cablu cu internet inclus.
În rest, suntem din ce în ce mai mult liber profesioniști. Ne consolăm cu acel liber, pentru că sună bine și parcă mai îndulcește gândul că asigurarea ta medicală e pe cale să expire.
Învățături
Nu știu dacă e vârsta sau profesia, cel mai probabil au contribuit amândouă, dar simt că am învățat răbdarea și ancorarea în prezent. Sunt departe de a fi maestru zen, dar încerc să nu mai cer totul aici și acum, nici de la mine, nici de la cei din jur.
Ce ți-ai dori să experimentezi/joci
Mi-ar plăcea să primesc un rol de bad girl, dar cred că nu mă ajută fața.
Unde te putem vedea în 2025
Pe lângă spectacolele pe care le joc deja, urzesc niște planuri la Asociația Hearth. Va fi ceva bazat pe cărți, altceva bazat pe femei super șmechere din istoria României. Până una alta, vă invit să aruncați un ochi pe paginile lor de social media și musai să le faceți o vizită. E un loc aparte în peisajul cultural bucureștean.
Mai am în sertar și două texte de teatru. Oricum, vă mai zic eu pe Facebook, când e să fie. Așadar, please follow!
