Cultura este adesea percepută ca un domeniu dependent de „mila” bugetară, cu finanțări acordate inerțial și o logică administrativă învechită. Într-un context economic fragil și cu presiuni bugetare constante, această abordare nu mai este sustenabilă. Optimizarea cheltuielilor publice în cultură nu înseamnă reducerea lor, ci folosirea inteligentă a resurselor.
Între ideal și inerție
De aproape patru ani fac parte din sistemul public în care am fost înzestrat cu responsabilități, dar și provocat de realități care de multe ori îmi pun răbdarea, principiile și convingerile la încercare. Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns într-o instituție de stat, într-o funcție de conducere, ceea ce este prima mea experiență de acest fel. Până la intrarea în sistemul public, activasem în antreprenoriatului cultural privat - un mediu dificil într-adevăr, cu multe limitări, dar cu libertate de mișcare, inițiativă și responsabilitate directă. Este o lume în care ideile bune au o șansă reală, chiar și fără sprijin instituțional, în care progresul depindea în primul rând de implicare și creativitate.
Trecerea de la acel mediu familiar și limpede la sistemul public a fost un șoc. Nu neapărat din cauza volumului de muncă - ci mai degrabă a rezistenței la schimbare. Mă confrunt zilnic cu practici învechite, mentalități rigide și reflexe birocratice care funcționează după logici greu de justificat. Inovația este adesea privită cu suspiciune, iar inițiativa - cu reținere sau chiar ostilitate. Mai greu decât blocajele administrative sunt însă formele subtile de corupție morală și ideologică. Vorbesc despre o stare generalizată de uzură interioară, de compromis zilnic, de adaptare pasivă la o normalitate anormală, o formă de abandon colectiv, întreținut de ani de zile, în care „merge și-așa” a devenit dogmă. Ipocrizia fără scrupule și abilitățile imbatabile pentru a dezvolta mecanismele de acoperire ale unor intenții „inovatoare” și „personalizate”, invocând căile atât de interpretabile ale legislației, devin instrumente de putere în mâinile celor care știu să manipuleze ambiguitatea în interes propriu.
În fiecare zi încerc să observ, să înțeleg și să acționez acolo unde pot. Să curăț, să propun, să simplific, să redau sens unor gesturi instituționale care, în absența asumării, se golesc de conținut. Știu că nu pot schimba tot sistemul - deși lucrez la un document pe care îl voi înainta legiuitorului, dar acolo unde am fost pus, vreau să las urme de claritate, coerență și umanitate. Am convingerea că niciun sistem nu poate fi atât de rigid sau închis ermetic, ca să nu fie predispus pentru transformare. Fiecare instituție, oricât de anchilozată să fie, are fisuri - spații mici prin care pot pătrunde idei noi, oameni onești, gesturi curajoase.
De la inerție la strategie: finanțarea pe bază de date și nevoi reale
În acești ani de mandat au trecut mii de proiecte, propuneri și solicitări prin fața mea, care își caută finanțare/sprijin/susținere pentru a fi realizate. Unele senzaționale, altele bune, iarăși altele mai modeste, dar toate cu aceeași încărcătură de entuziasm ambițios generat de speranța finalizării. Anual observ însă un număr mare de recurențe, care pot ridica suspiciuni și pot submina percepția publică în privința fluxului decizional. În lipsa unor criterii clare și transparente, aceste recurențe pot ridica semne de întrebare. Se creează astfel un teren fertil pentru întrebări: De ce unii apar mereu? Cine decide? Pe ce bază?
Acest tip de percepție poate deveni mai periculos decât realitatea în sine. Pentru că acolo unde încrederea scade, chiar și deciziile corecte ajung să fie privite cu neîncredere. Iar într-un sistem care funcționează pe bani publici, transparența nu este un gest de curtoazie - ci o obligație legală și morală. În același timp, decizia nu e niciodată ușoară. În spatele fiecărui proiect respins există muncă, vise, emoții, iar în fața fiecărui proiect aprobat - așteptări uriașe. Am învățat că rolul meu nu e să aleg doar ce „sună bine” sau „pare promițător”, ci să încerc să construiesc un echilibru între obiectivitate și impact real. Am văzut proiecte modeste care au avut un efect profund în comunitate, și altele cu branding strălucitor, care s-au pierdut în execuție. Tocmai de aceea, deciziile trebuie să fie susținute de criterii clare, accesibile, și - mai ales - consecvente pe bază de competențe solide, fără excepții, fără portițe, fără favoritisme.
Cunosc bine colegi „necompromiși” din diferite instituții publice de cultură, care au capacitatea și buna intenție de a crea un sistem în care nu doar decizia finală contează, ci și procesul prin care se ajunge la ea, unde transparența nu e defensivă, ci proactivă. Printr-o astfel de abordare actorii implicați ar înțelege de ce au fost selectați - sau nu - și ar avea șansa să învețe, să îmbunătățească și să revină mai bine pregătiți. Acești patru ani m-au învățat că nu perfecțiunea e cheia, ci corectitudinea asumată, chiar și atunci când deciziile sunt dificile sau nepopulare. Și mai ales - că încrederea se câștigă greu, dar se pierde repede.
Cultura este adesea percepută ca un domeniu dependent de „mila” bugetară, cu finanțări acordate inerțial și o logică administrativă învechită. Într-un context economic fragil și cu presiuni bugetare constante, această abordare nu mai este sustenabilă. Optimizarea cheltuielilor publice în cultură nu înseamnă reducerea lor, ci folosirea inteligentă a resurselor. Iar cheia stă într-o mentalitate limpede, amabilă și o gestiune guvernată pe bază de competențe.
Bugetarea culturală trebuie să plece de la realitate, nu de la precedent. Un sistem organic proactiv analizează periodic nevoile comunităților, tendințele de consum cultural, zonele subfinanțate și impactul proiectelor trecute. Deciziile bugetare devin astfel strategice, nu simbolice. Cultura urbană, digitală sau comunitară nu trebuie ignorată doar pentru că nu se încadrează în grilele clasice.
Finanțarea competitivă versus abordare discreționară
Un sistem public competent nu mai alocă bani „pentru că așa se face” sau pentru că „a venit rândul cuiva”. Alocarea resurselor publice trebuie să fie un proces transparent, competitiv și fundamentat pe criterii clare. În zona culturală - unde subiectivitatea este adesea invocată ca scut - acest principiu devine esențial. Proiectele culturale trebuie să concureze pentru resurse, să dovedească impact, relevanță și sustenabilitate. Să nu câștige pentru că vin „de la cine trebuie”, ci pentru că răspund unor nevoi reale, au consistență profesională și capacitate de implementare.
Banii publici nu sunt un premiu de consolare și nici un soi de alocație simbolică pentru loialitate. Sunt resurse colective care trebuie alocate prin competiții transparente, cu criterii clare și evaluare profesională. Evaluarea trebuie făcută de specialiști, nu de persoane numite politic, conjunctural sau din afara domeniului. Altfel, cultura devine decor, iar sprijinul public - formă fără fond.
Atât beneficiarii cât și contribuabilii merită un sistem în care deciziile pot fi înțelese, urmărite și justificate. Asta nu înseamnă birocratizare excesivă - ci responsabilitate față de bani publici și față de încrederea cetățeanului.
Cultura are nevoie de încredere. Și încrederea se construiește atunci când toți cei implicați înțeleg de ce un proiect a fost aprobat și altul nu. Când procesul e coerent, nu confuz. Când rezultatul se poate justifica, nu doar asuma formal. Este timpul ca sectorul cultural să fie tratat cu demnitate profesională. Iar asta începe cu reguli egale pentru toți.
Evaluare reală, nu bifă
Proiectele culturale finanțate din bani publici trebuie monitorizate și evaluate pe criterii clare și relevante. Nu pentru a controla, ci pentru a înțelege: Cine a fost atins? Ce s-a schimbat? Ce rămâne după eveniment?
A lucra proactiv înseamnă să definim din start ce vrem să obținem și cum vom măsura succesul. Nu putem vorbi de „rezultate bune” fără să știm ce am urmărit concret. Și nu putem vorbi de „impact” dacă singura dovadă e un raport general și câteva fotografii. Competența reală înseamnă să nu ne mulțumim cu documente formale, ci să cerem dovezi clare de eficiență și relevanță. Ce a învățat publicul? Ce s-a schimbat în comunitate? Ce lasă proiectul în urmă?
Evaluarea nu trebuie să fie un exercițiu birocratic, ci un act de responsabilitate față de public, față de contribuabili, față de ideea însăși de cultură publică. Dacă o tratăm birocratic, trădăm exact ceea ce ar trebui să protejăm.
Digitalizarea culturii nu este un moft, ci o necesitate. Evenimentele online, platformele de acces cultural sau arhivarea digitală reduc costuri, cresc accesul și potențează incluziunea. Însă tehnologia trebuie aleasă cu cap: nu toate proiectele au nevoie de aplicații mobile, dar multe ar beneficia de un site funcțional sau de o transmisie live decentă. Proactiv înseamnă să căutăm soluții, nu să bifăm trenduri. Bugetul public nu trebuie să fie singura sursă de finanțare. Cultura are nevoie de susținere publică - știm și acceptăm cu toții acest fapt, dar o administrație cu o mentalitate proactivă și competentă știe să atragă fonduri și de la instituții internaționale, și de la companii private, de la comunități locale, sponsorizări, donații și știe prea bine să gestioneze aceste resurse cu transparență și eficiență. Competența înseamnă oameni pregătiți cu gândirea limpede și bine voitoare care își asumă deciziile transparente și evaluarea reală. Împreună, ele transformă cheltuielile în investiții și proiectele în rezultate. Cultura nu trebuie să mai fie un „lux bugetar”, ci un domeniu strategic, tratat cu seriozitatea pe care o merită.
-------
Attila Iuliu Weinberger este Vicepreședinte al ICR și are o activitate de peste 40 de ani în domeniul artistic, muzical și managerial cultural în Romania şi S.U.A. Consultanța artistică, consultanța de music business, organizarea de concerte/spectacole/turnee artistice, producția de emisiuni tv/radio, producțiile discografice și școală de chitară stau la baza experienței sale profesionale.
