În ultimele două decenii, industria festivalieră a cunoscut o expansiune fără precedent, devenind un fenomen global, cu impact nu doar cultural, ci și economic, mediatic și identitar. De la marile festivaluri de muzică, film sau arte vizuale, până la evenimentele multidisciplinare de nișă, totul pare să se desfășoare sub auspiciile accesului democratic la cultură, ale celebrării creativității și ale diversității artistice. Și totuși, dincolo de această fațadă festivă și aparent deschisă, se conturează o realitate mai complexă - adesea nevăzută, rareori articulată cu luciditate. Festivalul nu este doar un spațiu de manifestare artistică, ci și un teren de negociere simbolică, în care se stabilesc ierarhii, se distribuie capital simbolic, se validează (sau se invalidează) poziții, voci, idei.
Dincolo de discursuri oficiale
În această economie subtilă a vizibilității și influenței, apar fenomene recurente: discursuri oficiale atent calibrate, narative concertate în jurul conceptului de „inovație”, „incluziune” sau „impact cultural”, formule curatoriale predefinite, promovarea unor tipuri de artă „vandabilă” în detrimentul expresiei incomode sau necodificabile. Există un narativ concertat, mai mult sau mai puțin asumat de cei implicați, care încurajează aplicarea abilităților specifice care ajută la exploatarea naivității celorlalți. Uneori chiar își însușesc lucruri, idei, sloganuri inventate, gândite sau rostite de alții, dar care servesc foarte bine dezvoltarea afacerilor lor. Victimele exploatate sunt deopotrivă atât artiștii cât și publicul.
Această analiză propune o lectură critică a acestor mecanisme invizibile, filtrate prin lentila experienței directe în calitate de artist, observator și uneori chiar victimă a acestui sistem care îmbracă aparența entuziasmului colectiv, dar funcționează adesea pe baza unor principii de manipulare și validare strategică, detaliate și teoretizate în teza mea de doctorat. Nu este un rechizitoriu, ci o încercare de desferecare a discursului festiv, de recuperare a unei perspective din interior, capabilă să interogheze realitatea fără resentiment, dar cu luciditate.
„Cine spune povestea?” – Narativul concertat ca strategie de control
Orice eveniment cultural major este, înainte de a fi o sumă de momente artistice, o construcție narativă. Cine spune povestea festivalului - și mai ales cum o spune - influențează decisiv nu doar felul în care publicul îl percepe, ci și cine ajunge să fie validat, vizibil și valorizat în spațiul său simbolic. În lumea festivalieră contemporană, această poveste nu se conturează întâmplător. Ea este produsul unui consens strategic, uneori explicit, alteori implicit, între organizatori, finanțatori, curatori și parteneri. Se urmărește formarea unui cadru de receptare „sigur”, „atractiv”, „incluziv”, dar acest cadru este adesea selectiv și predictibil: favorizează expresii culturale care se aliniază unui set de valori digerabile, comerciale, compatibile cu imaginea dorită de instituție sau brand.
Apare astfel ceea ce numesc o narativă concertată - o construcție ideologică ce funcționează ca filtru: promovează ceea ce „se potrivește” cu povestea oficială și exclude sau diluează ceea ce o încurcă. Această narativă nu este întotdeauna impusă cu intenție negativă. Dar ea devine periculoasă atunci când începe să funcționeze automat, când mecanismele de selecție și reprezentare se autoreglează în funcție de așteptări externe și nu de valoarea artistică autentică.
Am observat, în multiple contexte festivaliere, cum anumite formule de discurs și imagine sunt reciclate, ajustate, reproduse, fără o reevaluare reală a conținutului. Uneori, chiar și conceptele „revoluționare” - cum ar fi marginalitatea, experimentalul, activismul artistic - sunt absorbite într-un sistem care le neutralizează, transformându-le în etichete estetice, în „teme de sezon” pentru granturi și campanii de comunicare. Mai mult, odată fixată narativa dominantă, ea începe să dicteze și ce fel de artist este „relevant” sau „vital” pentru acea ediție. Astfel, mulți creatori ajung să-și reformuleze discursul în funcție de această poveste externă, pentru a rămâne în circuit - ceea ce produce o uniformizare subtilă a expresiei artistice, dar cu impact major pe termen lung.
În final, întrebarea nu mai este doar „cine participă?”, ci cine definește cadrul în care participarea capătă sens. Iar aici, nu putem vorbi despre democrație culturală reală, ci despre un ecosistem fragil, cu acces condiționat și cu legitimități temporare, bazate doar pe utilitate narativă și nu pe profunzimea actului artistic.
Artiștii – între participare și prestare
În teorie, artistul este nucleul oricărui eveniment cultural. În realitate, în tot mai multe contexte festivaliere, artistul este transformat într-un prestator de conținut, calibrat pe nevoile narative ale organizatorilor, pe așteptările publicului țintă sau pe criteriile de „atractivitate” impuse de partenerii media și sponsori.
Participarea artistică se transformă astfel într-un proces condiționat, în care accesul la platforma de exprimare este dictat nu doar de valoarea creației, ci și de gradul de compatibilitate a discursului cu tema, imaginea sau „valorile” declarative ale festivalului. S-a ajuns în situația în care artiștii se autocenzurează - nu din frică, ci din nevoia de a fi incluși. Mulți aleg să adapteze sau să reformuleze proiecte pentru a fi eligibili, să introducă terminologie acceptabilă (sustenabilitate, incluziune, diversitate), chiar și acolo unde aceste concepte nu au legătură organică cu demersul lor. Această dinamică nu este mereu conștientizată. Dar produce, în timp, un proces de normalizare estetică: arta devine previzibilă, sigură, adaptată la o realitate culturală „împachetată”. Riscurile reale, interogațiile profunde, vocile incomode sunt tolerate doar dacă pot fi „prezentate” într-o formă consumabilă.
Mai grav este faptul că, în numele vizibilității, se practică tot mai des o exploatare simbolică a artistului: este invitat să „reprezinte”, să „dea voce”, să „educe”, să „activeze comunități”, toate acestea fără o analiză reală a contextului, fără o infrastructură care să permită un schimb echitabil.
Am fost martor la cazuri în care artiști, lipsiți de protecție profesională, au fost cooptați în proiecte cu miză socială ridicată, dar au fost plătiți simbolic și lăsați să gestioneze singuri tensiuni comunitare, identitare sau politice, doar pentru că „așa e cool acum”. În alte situații, ideile artiștilor sunt preluate, dezvoltate de alții și incluse în proiecte mai mari, fără recunoaștere formală sau compensare - totul sub umbrela unei colaborări „organice”.
Artiștii sunt, în acest ecosistem, simultan motor și marfă. Li se cere autenticitate, dar li se impune formatare. Li se cere angajament, dar li se oferă vizibilitate temporară. Li se cere să aducă ceva nou, dar în limitele unui cadru prestabilit.Această tensiune între libertate creativă și adaptare narativă devine una dintre cele mai mari provocări pentru artistul contemporan. Și, într-un mod paradoxal, participarea la festivaluri devine pentru unii o formă de validare profesională, dar și o experiență de erodare interioară - pentru că li se cere să performeze mai mult decât să creeze.
Publicul – între experiență și iluzie
În discursul oficial al oricărui festival, publicul este totul: „în centrul demersului”, „scopul final”, „partenerul activ”. Realitatea este mai complexă. Publicul nu este tratat ca un subiect cultural în sens profund, ci mai degrabă ca un consumator de senzație - un receptor selectiv, pentru care trebuie construită o experiență ușor de digerat, dar intensă emoțional. A crescut, în ultimele decenii, presiunea asupra festivalului de a livra trăire în loc de conținut. Arta devine un vehicul pentru „atmosferă”, „stare”, „memorabilitate” - dar toate acestea, din ce în ce mai des, sunt calibrate prin logica rețelelor sociale, a valorii de imagine, a viralului. Publicul este încurajat să se simtă parte din eveniment, dar această proximare este, în fapt, regizată. Se creează cadre de interacțiune superficială (Q&A-uri, selfie-uri cu artiști, instalații „imersive”) care creează o iluzie de acces, fără ca publicul să fie cu adevărat provocat să înțeleagă, să intre în profunzimea actului artistic, să fie transformat de el.
Mai mult, festivalurile operează cu o segmentare strictă a publicului: targeturi de vârstă, stiluri de consum cultural, comportamente de social media. Această abordare generează un tip de programare care exclude involuntar complexitatea și pluralitatea reală a publicului.
În acest context, arta este adaptată publicului și nu publicul este condus spre artă. Publicul este „construit” prin discurs de marketing și comunicare, iar conținutul artistic este modelat să „coincidă” cu ceea ce se presupune că acesta își dorește. Se ajunge astfel la o formă de circularitate culturală: oferim ceea ce știm că va fi bine primit, pentru că am modelat deja publicul să aștepte exact asta.
Și astfel, întâlnirea autentică dintre artist și public - acea confruntare fragilă și profundă, în care o idee sau o stare poate transforma - devine din ce în ce mai rară. Publicul nu e de vină. Nici artistul. Dar între ei s-a așezat un filtru invizibil: designul experienței ca marfă. Și atât timp cât festivalul funcționează mai degrabă ca un eveniment de lifestyle decât ca o platformă de reflecție și confruntare, publicul va continua să consume imaginea artei, fără să o atingă cu adevărat.
Exploatare prin reutilizare: idei reciclate, narative furate
Una dintre cele mai subtile și persistente forme de exploatare din ecosistemul festivalier contemporan nu are loc pe scenă, ci în spatele discursului, în zona gri a ideilor preluate, a conceptelor reciclate și a narativelor revendicate fără recunoaștere. Am pățit-o chiar eu acum câțiva ani...
În tot mai multe contexte, artiști sau creatori culturali independenți propun idei originale - inițiative, formule de exprimare, titluri, campanii, microproiecte - care sunt apoi preluate discret, adaptate și repoziționate de entități mai mari, cu acces la resurse și infrastructură.
Această practică nu este nouă, dar în era brandingului cultural și a „semnăturii curatoriale”, ea devine parte din mecanismul de validare strategică: ideea este valoroasă nu prin conținutul ei, ci prin cine o declară, cine o integrează într-un program mai mare, cine o comunică eficient către public și finanțatori.
Mai grav este că acest tip de preluare are loc adesea fără intenție explicită de furt, ci printr-o cultură a „inspirației colective” care ignoră complet noțiunea de contribuție individuală. O frază rostită într-un atelier, pe o scenă, un titlu de program, o idee de format - toate pot deveni în timp parte dintr-un eveniment major, fără ca autorul lor să fie recunoscut sau implicat.
Această dinamică a generat o formă de oboseală creativă, un scepticism tăcut în rândul artiștilor și curatorilor independenți care aleg să nu mai împărtășească idei în spații informale, tocmai pentru că au fost de prea multe ori doar o „inspirație” neremunerată.
În paralel, festivalurile și instituțiile care își construiesc reputația pe inovație culturală își repetă propriile formate, cosmetizându-le anual cu noi teme, noi denumiri, dar fără un conținut profund diferit. Inovația devine astfel o formă ritualică de auto-legitimare - un cuvânt care sună bine în rapoarte, dar rareori produce riscuri reale sau transformări autentice.
În acest peisaj, originalitatea nu mai este un criteriu de selecție, ci o sursă de materie primă pentru narative mai mari, mai coerente, mai „finanțabile”. Cei care gândesc primul impuls sunt rar validați. Cei care știu cum să-l integreze în povestea câștigătoare sunt cei care devin vizibili. Iar în acest dezechilibru, între gândire și revendicare, între creație și încadrare, se pierde esența libertății artistice.
Spații de autenticitate și rezistență tăcută
Chiar și în acest context tensionat, între validări strategice și narative concertate, arta nu dispare. Ea se retrage, uneori, în zone mai puțin vizibile. Se reformulează. Se protejează. Dar nu renunță.
Există festivaluri, organizații și spații independente care aleg deliberat să nu participe la cursa performativă a relevanței. Care își asumă selecții organice, invită artiști neconvenabili, și construiesc procese mai degrabă decât produse.
Acestea sunt spațiile de autenticitate - mici ecosisteme în care întâlnirea reală dintre artist și public este posibilă, unde vulnerabilitatea nu este o marfă, ci o condiție a creației. Am întâlnit astfel de inițiative în locuri aparent periferice:
– festivaluri cu buget restrâns, dar cu integritate estetică;
– proiecte în care curatorul ascultă mai mult decât formulează;
– comunități artistice care aleg ritmul lent, departe de logica vizibilității forțate.
Aceste forme de rezistență nu au întotdeauna impact mediatic, dar au profunzime. Ele creează un tip de recunoaștere între cei care participă la ele: o solidaritate bazată pe experiență, nu pe ierarhii. În astfel de spații, ideile circulă liber, fără frica de a fi confiscate. Artistul nu trebuie să performeze un discurs; i se cere doar să fie sincer. Mai mult, se conturează treptat o generație de creatori care refuză să se lase absorbiți de sistem, dar nici nu se poziționează ostentativ contra lui. Ei dezvoltă strategii de camuflare, evitare, negociere tăcută, în care expresia artistică rămâne vie chiar și în limitele sistemului.
Această rezistență tăcută nu e spectaculoasă, nu e revendicativă, dar e constantă. Și tocmai prin această tăcere activă, prin refuzul de a deveni „conținut”, ea păstrează viu sensul profund al creației: acela de a interoga, de a dezvălui, de a atinge. Adevărata alternativă nu stă în distrugerea sistemului, ci în reconstruirea unor spații în care artistul poate exista ca om, nu ca vector de imagine. Iar aceste spații - oricât de fragile - sunt astăzi mai necesare ca oricând.
Concluzie
Festivalul contemporan este o entitate paradoxală: un spațiu al promisiunii, dar și al presiunii. Festivalul contemporan este un business, iar singurul scop și miză al lui este profitul. Este un loc în care creativitatea poate înflori sau se poate sufoca sub greutatea așteptărilor, strategiilor și discursurilor prestabilite. În spatele fiecărei ediții reușite se află, adesea, o serie de mecanisme invizibile: selecții interesate, idei împrumutate, identități reglate, voci filtrate. Artiștii sunt validați nu doar pentru ce creează, ci pentru cât de bine se potrivesc unei povești care a fost deja scrisă în avans.
Publicul, la rândul său, este invitat la o experiență care pare deschisă, dar e atent regizată - o emoție „trăită” în limitele unui design narativ care rareori lasă loc incertitudinii, neconvenționalului, transformării reale. Și totuși, în acest sistem aparent imuabil, există fisuri. Spații tăcute de autenticitate. Comunități mici, dar ferme. Artiști care nu cer confirmări, ci își urmează propria traiectorie, chiar dacă aceasta nu produce like-uri sau invitații repetate. Curatori care refuză spectacolul cu orice preț și aleg, în schimb, dialogul real.
Acest eseu nu este un act de acuzație. Este, mai degrabă, o încercare de a face vizibil ceea ce rămâne invizibil în spatele cortinei evenimentului: tensiunea dintre libertate și legitimitate, între expresie și exploatare, între creativitate și marketing. Industria culturală nu este, în sine, toxică. Dar devine riscantă atunci când uită de om. Când transformă arta într-un „conținut” și pe artist într-un furnizor de narativă. De aceea, responsabilitatea nu e doar a organizatorilor, nici doar a artiștilor, ci este a tuturor celor care încă mai cred că arta trebuie să fie mai mult decât produs: trebuie să fie spațiu viu de întâlnire, de reflecție, de umanitate. Atât timp cât aceste spații vor continua să existe - chiar și la marginea sistemului - arta nu va fi pierdută. Iar festivalul își poate recâștiga sensul inițial: nu de spectacol grandios profitabil guvernat de lăcomie, ci de ritual viu al comunității, al adevărului exprimat în forme fragile, dar esențiale.
-------
Attila Iuliu Weinberger este Vicepreședinte al ICR și are o activitate de peste 40 de ani în domeniul artistic, muzical și managerial cultural în Romania şi S.U.A. Consultanța artistică, consultanța de music business, organizarea de concerte/spectacole/turnee artistice, producția de emisiuni tv/radio, producțiile discografice și școală de chitară stau la baza experienței sale profesionale.
