Regizorul Mihai Mincan a revenit anul acesta în competiția Orizzonti de la Veneția, după trei ani de la debutul său în lungmetraj de ficțiune („Spre Nord”), cu un nou film, „Dinți de lapte”, foarte bine primit de publicul spectator și de critici. Filmul „Dinți de lapte” va avea premiera națională din 14 octombrie, distribuit de T.R.I.B.E. Films.
Având în rolul principal o actriță de 10 ani (la momentul filmărilor) aflată la prima sa experiență cinematografică, Emma Ioana Mogoș, filmul lui Mihai Mincan urmărește perspectiva personajului pe care ea îl interpretează, eleva Maria Lucaciu, într-o situație tulburătoare.
„Dinți de lapte” a fost prezentat în premieră națională în cadrul Bucharest International Film Festival, în prezența echipei, și a avut o avanpremieră specială la TIFF Timișoara, unde au participat regizorul Mihai Mincan și actorul Igor Babiac.
Povestim cu Mihai Mincan în rândurile următoare despre cum s-a conturat ideea acestui lungmetraj, care au fost provocările la filmări și cum a fost colaborarea cu un copil-actor.
De la idee la scenariu
Proiectul s-a născut în 2019, când am citit un articol despre o crimă din Pașcani, care implica dispariția unui copil și drama familiei rămase să-l caute. Atunci am scris un prim draft, care era un policier clasic, un true crime de genul celor atât de răspândite acum pe platformele de streaming. La ceva vreme după ce a stat la sertar, mi-am dat seama că nu mai credeam în modul în care era scrisă acea poveste, pentru că avea viziunea cuiva care se uita de deasupra la lucruri și le judeca.
Am recitit dosarul și am găsit în el două fraze care mi-au scăpat la prima lectură, în care se vorbea succint despre sora fetei dispărute - se spunea despre ea că are rezultate bune la învățătură, se integrează în colectiv, dar restul copiilor îi spun „muta”. Acel cuvânt a declanșat ceva în mine și, corelat cu o întâmplare personală, am decis să scriu altfel povestea, despre o un copil care are o lume interioară foarte bogată și nu reușește să exteriorizeze nimic, o fetiță nevoită să treacă printr-o ruptură a vieții cum este dispariția fără urmă a unei persoane dragi din viața ei.
Filmările și colaborarea cu echipa
Filmarea a fost grea, ca toate filmările, dar totul a decurs foarte bine. Am lucrat cu copii, ceea ce este complicat în sine. Apoi au fost lucrurile prin care treceam la acel moment, în plan personal, fie eu, fie cei apropiați cu care am lucrat. Dar există ceva într-o filmare care te ridică, energia oamenilor, un moment în film în care simți că ești prezent, că restul sunt prezenți acolo cu tine. E ceva uniform, în sensul bun al cuvântului, în care un grup de oameni simt ceva comun. E ceva de care sunt mândru, atât de mine, cât și de toți oamenii care au lucrat la film.
Provocările
Toate momentele cu fetița au fost complicate. E foarte greu să încarci emoțional un copil, mai ales când e un film atât de complicat, în care pui un copil să trăiască dispariția cuiva. Fiecare zi a avut ceva provocator, și trebuia să găsesc un ton, un ritm ca ea să mă înțeleagă.
Prima colaborare cu un copil actor. Relația cu Emma
În ce privește colaborarea cu actorii, am vorbit mult cu toți, am stat o grămadă de vorbă cu fiecare. Iar cu Emma, fiind primul ei rol, am încercat un fel de stabilire a ritmului de respirație înainte de secvență care să o ajute să înțeleagă care e ritmul ei de mișcare în secvență, să o ajute să aibă un ritm în acel moment.
Emma a fost copilul meu adoptiv două luni cât timp am filmat. E una din marile mele întâlniri. Un copil destul de timid la prima vedere, care a crescut mult, Emma e o actriță foarte bună, face totul perfect și instinctiv, fără să-și caute subterfugii sau gânduri ascunse, din plăcerea de a fi în momentul acela și de a fi prezentă în fața camerei. O să-mi fie foarte mult timp de acum înainte dor de prezența ei în viața mea.
Credit foto: Sabina Costinel / deFilm
Scena favorită din film
Scena mea preferată din film e cea cu dinții de lapte. O discuție dintre mamă și polițistul care s-a ocupat de caz cât a putut el de bine, martor fiind celălalt copil al familiei. De când am scris scena știam că lucrul acela pe care vreau să-l filmez are ceva special. Dar tot acest scenariu mă reprezintă 100%: un tip de emoție, un mod de a percepe dispariția cuiva, îl simt foarte aproape de mine.
Credit foto: Sabina Costinel / deFilm
Semnificația personală a proiectului
Sunt cinci ani din viața mea. M-am schimbat, ca om. E un film pe care l-am făcut cum am simțit nevoia să-l fac. Are un stil mai fluid, mulat pe un sentiment de moment, o senzație, ceva mai fragil, mai greu de identificat.
Mă interesează mai mult acum modul în care eu reușesc să comunic cu privitorul din ipostaza la care sunt în acel moment din viața mea, la vârsta la care sunt, la cum văd lucrurile, cum pot comunica un sentiment către alți oameni. Fiecare film are subiectul și stilul lui, dar dacă nu crezi că te reprezintă, nu ți-a spus ceva despre tine, nu ai reușit să vorbești prin el, toate sunt inutile.
