Larry Towell și-a început călătoria artistică după ce a studiat artele vizuale la Universitatea York din Toronto, fiind una dintre cele mai respectate voci din fotografia documentară contemporană. Membru al Magnum Photos din 1988, a dezvoltat o operă profund umanistă de-a lungul a patru decenii, centrată pe conflict, memorie, teritorii și viețile celor marginalizați. Fotografia lui se remarcă prin profunzimea poetică și imersiunea pe termen lung în comunitățile pe care le documentează.
"Momentul care m-a afectat profund s-a întâmplat în anii 80, în timp ce fotografiam într-o groapă de gunoi a orașului El Salvador. Un bărbat, cam de vârsta mea, locuia acolo într-o casă din carton cu fiica lui cea mică. Ea mi-a amintit de propriul meu copil, care avea cam aceeași vârstă. Mi-a spus cât de norocos se simțea că eram ca niște frați. Am izbucnit în plâns. Nu m-am putut abține", povestește Larry.
În 2023, a lansat „The Man I Left Behind”, o colecție de trei albume pe vinil, cu balade originale inspirate de oamenii, locurile și luptele politice pe care le-a documentat de-a lungul anilor. Proiectul a fost însoțit de un documentar de lungmetraj cu același nume, care va fi prezentat în ediția din acest an a Bucharest Photofest. Între timp, am povestit cu Larry Towell despre cariera sa și viziunea asupra lumii de astăzi, în interviul mai jos.
Cum ai descoperit fotografia
Am făcut câteva fotografii când eram tânăr, dar nu pot spune că am descoperit fotografia cu adevărat până când nu am avut ceva de spus — iar asta s-a întâmplat în timpul războiului Contra din Nicaragua. Intervievam victime civile ale atrocităților comise de Contras (foști membri ai Gărzii Naționale a dictaturii Somoza, sprijiniți de CIA, care semănau teroare în zonele rurale).
În timpul acelor interviuri, am făcut câteva portrete simple — nu foarte bune, dar unele dintre ele chiar aveau ceva. Acele imagini, născute acolo, mi-au deschis drumul către lumea documentarului. Aveau un scop.
Mai târziu am fost invitat să intru în Magnum, deși procesul a fost lung și dificil. Fotojurnalismul era atunci viu și puternic. Politica externă americană — la fel de vie, dar bolnavă. Apoi au urmat El Salvador. Palestina. Afganistan. Ucraina. Problemele indienilor americani fără pământ.
În paralel, am început să explorez teme mai pașnice — familia mea din mediul rural, muncitorii menoniți migranți din apropierea casei. Voiam să fiu acasă vara, cu copiii. Dar fără acel foc interior, nu aș fi devenit fotograf. Cred sincer că îmi datorez cariera lui Ronald Reagan, Vladimir Putin și Donald Trump.
Cărțile de fotografie
Photobook-urile mele vorbesc despre oamenii și poveștile de mai sus — despre relația mea cu ei și despre istoriile lor personale.
Fotografia nu m-a învățat altceva decât să fiu sincer cu mine însumi și cu ceea ce văd în fața mea.
Dacă ar trebui să alegi trei fotografii din întreaga ta carieră
Probabil cele mai cunoscute — Mennonite Dust Storm, Mennonite Child Asleep on a Cucumber Machine și imaginea din Gaza din 1993, care a câștigat locul I la World Press Photo. Dar, sincer, aceste alegeri le-au făcut alții. Eu nu am una preferată.
Cea mai intensă experiență care a rămas cu tine până astăzi
Dacă prin „intensă” te referi la povești de război — nu am prea multe. Cele mai multe sunt oricum în parte fabricate.
Cea mai profundă experiență emoțională a fost în anii ’80, când fotografiam într-o groapă de gunoi din El Salvador. Un bărbat, cam de vârsta mea, locuia acolo într-o casă din carton, împreună cu fiica lui mică. Fetița mi-a amintit de fiica mea, care avea cam aceeași vârstă. El îmi spunea cât de norocos se simțea și că eram ca frați. Am izbucnit în plâns. N-am putut să mă stăpânesc. Am documentat multe crime de război, dar acel moment m-a lovit cel mai tare.
Într-o lume inundată de imagini pe rețelele sociale, crezi că fotografia a pierdut ceva esențial?
Avem totul de pierdut. Lumea produce 3,2 miliarde de fotografii pe zi — 57.000 pe secundă. Toată lumea, chiar și cei fără nimic de spus, vrea urmăritori. Inteligența artificială a generat, doar în ultimul an și jumătate, mai multe imagini decât toate fotografiile digitale făcute vreodată. Mai există imagini „iconice”?
Nimeni nu credea că scindarea atomului ar putea amenința lumea. Nimeni nu credea că AI îl va aduce pe Donald Trump.
La Bucharest Photofest
Mi-aș fi dorit să pot veni la festival, dar am călătorit mult și sunt obosit — am 72 de ani. Filmul (care va fi prezentat la Photofest - n.r.) m-a ajutat să sintetizez multe momente din viață, iar de-a lungul anilor am purtat mereu o cameră video în buzunar. Hubert Hayaud a fost esențial în a aduce totul împreună.
