O expoziție onestă. Sentimentală, desuetă. Nimic modern, nimic important pe agenda de dată recentă, nimic care să împartă lumea în bine și rău. Asta propune Tatiana Ernuțeanu, poetă, artistă de colaje analog și mixed-media. Tatiana a publicat trei volume de poezie, iar în pandemie a descoperit practica colajului. Lucrările ei pot fi văzute în expoziția de colaje analog Sentimental, care are loc în perioada 11 - 30 decembrie, strada Paris 14 A.
"Sunt plictisită să văd aceleași teme, aceeași estetică, aceeași cromatică, aceiași termeni în poezie, aceleași idei. Arta nu mi se mai pare un teritoriu al libertății, ci mai degrabă fie unul fără substanță, al imitării, fie unul militantist, dar nu din vocație, ci din ipocrizie", spune Tatiana.
Vorbim cu ea în continuare despre poezie și colaje, desuetitudine, arta prezentului, libertate și imitație, uniformitate și ipocrizie.
Cum ar începe un ghid de supraviețuire al unei artiste în România în 2025
Artistul, prin natura lui se presupune a fi, și de fapt așa și este, un om sensibil. Ghidul actual de supraviețuire impune ca el să devină asertiv, să se facă vizibil, să se “ autopropună’ dacă nu are un agent care să o facă, să fie și antreprenor, să fie și PR, să ia lecții și să devină “ băgăcios”, să caute oportunități, în loc să creeze mai mult, să stea confortabil într-o ipostază inconfortabilă, când oamenii se tărguiesc cu el la preț, să învețe să justifice prețul deloc mare al lucrării, să fie un om de lume, adică să fie împotriva a ceea ce este. Și toate astea doar dacă dorește să supraviețuiască din ceea ce face.
Discreția nu este apreciată aici cât este brandingul/PR-ul.
Temele care te obsedează în această perioadă
Singurătatea/ alienarea modernă, dragostea neconsumată, relația corp- emoție….
Colaj, poezie, cărți poștale, broderie. Unde se întâlnesc toate
Toate sunt practici poetice. Tot ce caut este să găsesc atât forma potrivită prin care doresc într-o anume etapă să mă exprim, cât și să trezesc în oameni un cât de mic sentiment, o mică șansă de a se întoarce, fie într-o poveste de dragoste, fie într-o dezamăgire, fie într-o mică introspecție. Vreau să ocazionez situații în care oamenii să nu mai repudieze sentimentul, fie el unul nobil, frumos, în care ai vrea să mai stai, fie el unul de care ai vrea să fugi. Atât.
Nu fac rabat de a recunoaște că există plăcere în tot ceea ce fac și asta nu e de trecut cu vederea, deși este un act egoist, pe care ar trebui, conform noilor norme morale, să-l bag sub preș.
Colajele
Am început să fac colaje în pandemie. Făceam colaje digitale, dar nu găseam imaginile și cromatica pe care le căutam. Am renunțat și am început să caut în reviste vechi ce aveam nevoie să văd în viața reală și nu mai există: chipuri cu trăsături naturale și expresivitate, mâini cu unghii fara gel, nimic flagrant sau ostentativ, ci firesc.
Altfel, îmi place să nu protejez colajele. Nu le țin într-un spațiu anume, departe de incidente. Le țin prin casă, prin diferite colțuri, tocmai pentru a nu le proteja de viață, de pete de cafea, de vin, de miros de țigară. Chiar m-a impresionat o tipă, Mihaela Z., care mi-a scris că i-a placut mirosul de parfum și țigară, care se simțea din setul de postcards primit. Colajul s-a născut din dorința de a reînvia, chiar și doar pentru mine, niște vremuri. Fiecare dintre ele este, de fapt, un poem vizual. Îl poți decoda așa cum faci cu un text și te poate emoționa la fel ca niște cuvinte.
Cum s-a schimbat practica de la primul colaj
Nu, nu mai știu care a fost primul colaj. Am schimbat maniera, trecând de câțiva ani la colaje analog și am decis că nu-mi place să folosesc mai mult de două, maximum trei imagini, într-un colaj. Consider că o aglomerare de figuri, obiecte, imagini fac să-și piardă colajul forța de a te imersa într-o nostalgie anume și de a-ți oferi o stare în care să plonjezi. Eu ofer starea și privitorul are ocazia de a călători prin intermediul lumii mele, în lumea lui, în trecutul, prezentul sau viitorul său.
Procesul creativ
Lucrez din impuls. Nu pot crea nimic dacă îmi propun să o fac. Nu pot nici să suțin un anume punct de plecare: este un amestec între starea mea și ce vreau să transmit și imaginile pe care le găsesc intuitiv, care îmi apar, le văd acolo în mulțimea aia de decupaje. Nu pot descrie procesul. Se întâmplă când se întâmplă și nici eu nu pot ști care sunt declanșatorii.
Ce nu înțeleg sau nu știu oamenii despre colaje
Cu toata infatuarea care s-ar putea întrezări din acest raspuns, puțini oameni de la noi știu ce este cu adevărat un colaj. Pentru majoritatea, colajul este ceva care se face din decupaje și… ce e atât de greu?
Realitatea este alta, colajul este o lucrare de artă, un mod de exprimare autentic al trăirilor personale/subiective, o viziune asupra lumii exterioare, așa cum o percepe lumea ta interioară.
Ca informație exactă, conform Tate Gallery, colajul a fost întâia dată folosit la începutul secolului XX. Muzeul Guggenheim, conform documentelor, spune că este o formă de manifestare artistică asociată începuturilor modernismului și înseamnă mai mult decât alăturarea unor elemente care formează un întreg. Este un proces complex, ca atare lucrarea însăși este una complexă. Picasso, Max Ernst, Hannah Hoch au fost artiști inspirați de arta colajului. Braque și Picasso au alăturat în picturile lor niște petice care au schimbat întregul mesaj. Colajul este o lucrare, nicidecum un carton cu lipici și bucăți de hârtie.
Cel mai important lucru despre expoziția ta
Expoziția asta e una onestă. Este nici mai mult nici mai puțin decât sunt. Nu are o prezentare sofisticată și nici un text curatorial, plin de termeni de neînțeles, așa cum e la modă, menit să complexeze publicul, care, odată ce va citi textul, se va simți necunoscător, lispit de cultură, de profunzime, umilit de aglomerarea de termeni de specialitate ( inutili, de altfel, căci o expoziție se adreseaza oamenilor, formați sau nu pe băncile școlilor de artă) și va considera implicit că expoziția și artistul sunt de o profunzime abisală și problema e doar a sa, că nu poate înțelege mesajul. Mi se pare o găselniță ieftină, pe aceeași treaptă cu cea în care citești mesajul pe messanger, dar nu răspunzi, ca să creezi deducția că ești extrem de ocupat și de inaccesibil. O manipulare și atât.
De la ce a plecat expoziția
Am lucrat jumatate de ani și a plecat de la un poem, pe care îl las aici
azi ți-aș da toată sarea din mine și un
mentorat despre cum
să-ți amenajezi viața low budget
dacă mi-ar servi
această generozitate
despre care
de altfel oamenii spun
că e monumentală
mai mult decât o felie de tort de mere însiropată
adică nu mai mult de 8 minute lipicioase
de plăcere
adică nu mai mult de un mic serviciu pe care mi
l-aș face mie
implicit și tie beneficiarul și contractorul meu
în timp ce disperată
aș tăia orașul în lung și în lat
ca o odaliscă neo-noir
cu soarele în gură să te mușc
cu sacoșa din pânză
care ar trebui să vorbească lumii
că citesc presa internațională
și cu pielea de scorțișoară
care și ea ar trebui să vorbească lumii
că nu-s de-a locului
dar nu-mi servește
pieptul meu plin
cu aer adriatic
ar respira tot precipitat
și inima mea tot te-ar jupui
ascultând-o
și eu aș vrea tot aceleași
lucruri
pe care niciodată nu le cer
aș călca haine și as coace vinete
aș pune flori în vază și aș
aranja arhitectural
lămâi pe tipsii orientale
primite doar de la oameni
care dorm linguriță
ca o femeie
care împinge orice șansă
în offshore
în timp ce-și face picioarele
spaghetti
pe bordură
spunându-și
to never forget your insignificance.
De ce Sentimental? Și de ce e desuet?
Ploaia, lumina roșie, străzile obscure, excesul de orice fel, anii 80, mirosul de cedru, lumina gri a iernii, părul rece și mătăsos, femeia pierdută într-un palton raglan, bărbatul nesigur, Berlinul, iubirile imposibile, noiembrie e o lume în sine - despre asta e expoziția Sentimental.
Nimic modern, nimic important pe agenda de dată recentă, nimic care să împartă lumea în bine și rău, nimic care să susțină altceva decât onestitatea față de cine ești și incercarea de a reabilita ceea ce se numește desuet acum: SENTIMENT.
Relația ta cu desuetitudinea
Îmi place desuetudinea pe care o păstrez în mine și în creațiile mele, dar nu lipsită de o doză de contemporaneitate. Lumea modernă e mai modernă decât o pot gusta eu. E modernă, dar în aceeași măsura uniformă, egală, fără curaj, deși vorbim de curaj, fără corectitudine prin însăsi tapajul de corectitudine, care în unele cazuri te poate face să nu știi dacă e corect sau nu, dar dacă vibe-ul rețelor așa transmite să intri în joc cu o opinie pe care n-ai trecut-o prin filtrul propriu, ci ai prealuat-o fără să cauți, să te documentezi, să verifici tu cât adevar e sau nu, acolo. O societate, în esenta, în care individualitatea nu se cultivă și implicit nici opiniile proprii.
Emoția nu se cultiva. Entuziasmul e aproape șters și înlocuit de tonul plat, temperat, care sa ateste că tu ai văzut și știi multe și nimic nu te mai dă pe spate, așadar spui fără vreo participare“ ce drăguț!”. Sentimentele conotate drept “ negative” nu se mai acceptă, de parcă, dacă nu se acceptă, ele nu mai există. Nu mai vorbim de stil personal, nici măcar la nivel vestimentar, nu mai avem un lexic propriu, ci unul al tuturor, nu mai păstrăm note personale, nu mai recunoaștem că trăim sentimente umane de tot soiul, firești: de la mică invidie până la aversiune, de la violentul coup de foudre până la atașamentul blazat etc. O lume în care nu mai e loc pentru gesturi, senzații, vulnerabilitate, modestie.
De asta, trecutul se idealizează, în cazul meu, fiindcă nimic din prezent nu îi face concurență.
Rolul de creator în aceste vremuri nebune
Îl percep în doua variante: la noi și în afară. Atat. La noi, artistul e inutil. El oferă efemer și emoție, nimic care să poată fi băgat într- o plasă sau într-un stomac. Ca atare, nu cumpărăm așa ceva! Nu există la bază o cultură care să susțină în ethos-ul acestei nații ideea de a achiziționa chestii unice, artă, de a cumpăra o lume, că asta faci când cumperi un artist. În plus, noi avem această dorință de a avea case construite la fel, decorate la fel, de a mânca ce e la modă, nu ce ne place, că s-ar putea ca gusturile noastre rudimentare să nu ne pună în cea mai bună lumină în fața noastră, de a îmbrăca haine care sunt purtate de cei considerați “ cool”, deși poate nu ne plac deloc, dar deh.... să nu fim considerați mai prejos. Cam așa.
Ceea ce în afară, este fix pe dos. Știm cu toții că, dacă faci o plimbare pe străzi în Norvegia, Germania, Suedia nu vezi trei oameni îmbrăcați la fel și nici trei oameni făcându-și selfies în localuri. În schimb, o sa vezi flea – market - urile pline de oameni care cumpără chestii de la artizani, artisti, la fel galeriile de artă, muzeele, micile shop -uri de unde poți achiziționa produse care nu sunt de serie.
Alt aspect, e că nimeni nu e interesat acolo dacă ai diploma de la UNARTE ca să expui sau ca să fii cumpărat, nimeni nu cere 5 cronici de carte ca să te publice. Acolo editurile, galeriile vor să descopere oameni cu viziuni noi, artiști emergenți, pe care să îi aducă în the limelight. E ca o dovadă de încredere în tine și in flerul tău să faci asta și nu neaparat să cauți să expui sau să publici oameni care au primit credit și cu care știi că mergi la sigur. Diversitatea e mai relevantă pentru oameni, dincolo de hotare.
O opinie nepopulară vizavi de arta din 2025
Arta, în opinia mea, înseamna ceva particular, ce ține exclusiv de relația dintre percepțiile tale și felul în care raportezi lumea exterioară la ele. Pentru mine, arta nu poate urma un trend. Și să nu confundăm trendul cu curentul, trendul este să imiți, curentul înseamnă să păstrezi caracteristicile care conturează respectivul curent, dar într-o viziune proprie.
Iar azi, observația mea, posibil deranjantă sau lipsită chiar de modestie, este că trendul chiar și în artă e mai puternic decât adevărul personal și exprimarea autentică a artistului. Asta mă supăra, imitarea. Și nu e doar în artă, ci și în poezie. Se oservă o chestie care prinde, și apoi zeci de oameni merg pe aceeasi idee, pentru că ei vor doar succes/recunoaștere, nu să-și facă vocea auzită (asta însemnând și asumarea că vei afla măsura a cât ești).
Sunt plictisită să văd aceleași teme, aceeași estetică, aceeași cromatică, aceiași termeni în poezie, aceleași idei. Arta nu mi se mai pare un teritoriu al libertății, ci mai degrabă fie unul fără substanță, al imitării, fie unul militantist, dar nu din vocație, ci din ipocrizie.
