Umorul a devenit deformație profesională pentru Dan Panaet. Și asta e bine, până când frumusețea va salva lumea, așa cum ne-a promis Dostoievski, avem la îndemână râsul să facem față prezentului. Jurnalist și scenarist, Dan a absolvit Facultatea de Filosofie, Universitatea București, unde a obținut și doctoratul în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor la săptămânalul „Cațavencii”, iar începând cu anul 2014 a scris scenarii pentru producții TV, printre care se numără emisiunea „Starea Nației” și serialul „Las Fierbinți”.
Recent, a publicat "Oameni suntem", volumul său de debut, care cuprinde 9 povestiri, "încercări de a arăta ce înseamnă să fii viu printre alți oameni vii".
"Singura temere, cred, e să nu plictisesc prin amănunte care sunt importante doar pentru mine și pentru nimeni altcineva. După atâția ani de scris comercial, am dezolvat un fel de respect pentru timpul și atenția cititorului", spune Dan.
Lansarea cărții are loc vineri, 3 aprilie, ora 19:00, la Cărturești Verona. Până atunci, povestim cu Dan Panaet despre meseria de a scrie, biciclete și mitraliere, temeri, oameni și firele invizibile care ne țin aproape.
Relația cu scrisul
Scriu de când mă știu și dintr-o formă sau alta de scris am trăit mereu. Prin liceu, am trimis texte la un concurs de creație literară și m-am trezit câteva luni mai târziu cu un aviz de la Poștă, aveam de ridicat niște bani care-mi fuseseră trimiși prin mandat poștal, luasem premiul I. Nu era o sumă foarte mare, dar era binevenită pentru un elev altfel șomer. După ce m-am prins de schemă, am continuat să trimit din textele pe care oricum le produceam. Am ajuns apoi la București, la facultate și m-am angajat la o revistă de satiră, iar de-aici joburile care aveau legătură cu scrisul s-au ținut lanț. Am scris pentru presă, apoi pentru TV și de la un punct încolo am redescoperit scrisul pentru mine.
În toți acești ani, mi-am calibrat instrumentele pentru un anumit gen de scriitoră, din care face parte umorul. Deformație profesională, cum se spune.
Nevoie, obligație, plăcere, chin?
Dacă am o premisă bună, mai ales când e vorba de ceva amuzant, îmi vine mai greu să nu scriu textul decât să-l scriu. Pentru că descopăr și eu ramificațiile acelei premise pe măsură ce o dezvolt. Și, pentru că poantele sunt descoperite în cadrul acestui proces mai degrabă decât compuse, mă iau și pe mine prin surprindere. Cred că e o experiență comună multora care scriu umor. Țin minte că acum mulți ani aveam un coleg care râdea de unul singur la tastatură, în timp ce scria, pentru că el însuși era amuzat și surprins de lucrurile la care putea să se gândească.
Când și cum scrii
Îmi place să scriu dimineața, când am foarte multă energie. E foarte important să fiu singur în cameră și să știu că am în față măcar o oră-două în care nu e nevoie să fac altceva.
Cum s-a conturat cartea
Sunt povestiri pe care le-am scris în ultimii ani. Prima dintre ele e ”Căpitane de județ”, care-i terminată prin toamna lui 2022. O începusem prin vară și n-aveam mare tragere de inimă s-o duc până la capăt, dar i-am povestit unui prieten premisa (și finalul pe care-l aveam în minte) și a fost foarte entuziasmat. M-am molipsit și eu de acel entuziasm și așa am reluat lucrul la povestire, care e și acum printre preferatele mele.
Cât timp ai lucrat la ea
Am scris povestirile cu lungi pauze între ele, între toamna lui 2022 și vara lui 2025. Cum ar veni, mai mult n-am lucrat decât am lucrat la carte.
Stilul. Apucăturile din alte domenii
Era pe vremuri un banc despre un muncitor care scotea piese de la fabrica din Cugir ca să-și facă din ele o bicicletă, doar că, indiferent cum punea cap la cap piesele alea, tot mitralieră rezulta. La fel cred că am ajuns și eu, după atâția an de scris umor. Indiferent ce scriu, iese tot ceva amuzant, pentru că-n direcția aia s-au format sensibilitatea mea și felul de a privi lumea. O prietenă care a citit Căpitane de județ a apreciat la această povestire umorul, deși intenția mea a fost în primul rând să scriu despre dreptate și alte cuvinte mari.
Altfel, toate domeniile în care-am activat m-au influențat în scrierea povestirilor. De exemplu, cea mai science-fiction dintre ele, Mina de petrol, are la bază un experiment mental din filosofia politică.
Cum decizi când e gata o povestire
De obicei, știu când am ajuns la capătul unei povestiri, pentru că atunci când mă apuc de scris am finalul în minte. Cred că e o influență care vine din zona scrierii de scenarii, unde lucrezi pe baza unui outline pe care ți l-ai pregătit. Așa mi se pare și mai corect față de cititor. E ceva probablematic, cred, să-l ții ocupat cu o poveste despre care nici tu nu știi cum se va termină. Evident, chiar dacă ai finalul în minte în timp ce scrii, tot nu ți-e foarte clar drumul până acolo. Rămâne destul loc să-ți exerciți libertatea creatoare, să descoperi lucruri pe parcurs care să te fascineze și pe tine și să te facă să te bucuri de proces.
Cât ai editat
Nu prea mult. De obicei, bibilesc la fraze în timp ce le scriu și rar mai revin asupra lor.
Cât de deschis ai fost la feedback
E foarte important să te tragă cineva de mânecă și să-ți spună că ceva nu e bine, atunci când e cazul. Am câțiva prieteni cărora le dau ce-am scris și ei sunt principalii mei furnizori de feedback.
Cea mai mare teamă când scrii
Nu cred că am (mari) temeri atunci când scriu. De obicei scrisul e despre anxietățile care apar în alte compartimente ale vieții. Singura temere, cred, e să nu plictisesc prin amănunte care sunt importante doar pentru mine și pentru nimeni altcineva. După atâția ani de scris comercial, am dezolvat un fel de respect pentru timpul și atenția cititorului.
Ce te-a surprins scriind
Că degeaba ai o idee bună, dacă n-o pui pe hârtie și nu o dezvolți.
Titlul
Atunci când am propus manuscrisul editurii, titlul era Lumea noastră și alte câteva, pentru că, la prima vedere, e o colecție destul de eterogenă de povestiri. Unele povestiri sunt scrise în cheie realistă, altele sunt SF, una se trage dintr-un sketch de comedie pe care l-am scris ca să-l filmez etc. Mai târziu, mi-am dat seama că, în ciuda diferențelor de gen, povestirile au o preocupare comună pentru ceea ce înseamnă să fii om ca parte a unei comunități.
Expresia ”oameni suntem” e ticul verbal al unui personaj din povestirea Imobiliare. Sensul de acolo este că o să ne-nțelegem noi până la urmă, că oameni suntem. Cum ar veni, facem parte din aceeași comunitate și, de aceea, fundalul de norme comune pe care ne mișcăm ar trebui să fie mai puternic decât interesele noastre contrare. O prietenă mi-a spus că expresia asta e un titlu bun pentru povestire. Până la urmă, l-am dat volumului.
Ce ai vrea să știe oamenii despre "Oameni suntem"
Că prin fiecare povestire am vrut să arăt ceva din felul în care funcționează lumea.
Unde se rup firele invizibile dintre oameni
Firele invizibile nu se rup niciodată. Pentru că fac parte din noi, ele există și acum, intr-o epocă a individului atomizat, care trăiește în mari metropole de străini. Doar că în zilele noastre firele se manifestă altfel. Chiar dacă trăim singuri, chiar dacă am rupt legăturile cu comunitatea în care ne-am născut, tot nu poate să ne lase indiferenți umanitatea altora. Cum ar zice Puya, înainte eram receptivi la dramele consătenilor noștri, acum sărim (așa cum putem) în ajutorul unor oameni care suferă la mii de kilometri distanță.
Cum vezi tu umanitatea zilele astea. Ce o salvează
Mereu a fost câte o criză care ne-a agitat. Cred că ne salvează (pe noi, ca umanitate), succesiunea continuă a generațiilor. Dacă nu vine o generație nouă care să rezolve problema, măcar se va obișnui cu ea și-o va integra în modul ei de funcționare.
