Pentru fotograful Diego Ibarra Sánchez, stabilit în Liban, căutarea poveștilor e ceva foarte similar cu a te îndrăgosti. Intensitatea, incertitudinea și graba emoțională de a înțelege un alt om și nevoia de a împărtăși asta cu lumea. El spune că trăim acum într-o eră post-fotografie, în care imaginile nu mai sunt obiecte rare sau sacre, ci un flux nesfârșit.
Ibarra Sánchez a documentat conflicte globale majore, inclusiv războaiele din Siria, Ucraina, Irak și Liban sau genocidul yazidiților. Din 2012, este colaborator constant al publicației The New York Times. Lucrează cu organizații importante precum UNICEF și UNHCR, este Canon Spain PRO MASTER și lector de visual storytelling. Printre premiile sale se numără Pulitzer Prize (2023), POY Asia (2024), NPPA (2025), Getty Images și este, de asemenea, câștigător al competiției World Press Photo 2026, cu proiectul Hijacked Education.
"Spune adevărul. Nu manipula. Nu face promisiuni pe care nu le poți respecta. Nu îți alinia munca cu puterea. Ar trebui să fim mesageri ai durerii, dar și ai speranței — purtându-le pe amândouă cu aceeași onestitate, fără distorsionare, fără altă agendă decât aceea de a fi martori. Aceasta este responsabilitatea imaginii", spune Diego.
Până pe 19 iunie, publicul poate vedea fotografiile lui, alături de imagini selectate și premiate din întreaga lume în Piața Universității, în cadrul expoziției World Press Photo. Cele mai puternice povești ale ultimului an sunt reunite în selecția ediției 2026, care marchează 71 de ani de la fondarea World Press Photo.
Primul contact cu lumea fotografiei
Părinții mei. Tatăl meu a trezit în mine ideea de a privi lumea printr-o cameră, iar mama mea m-a învățat să iubesc arta. Nu am fost niciodată un pictor bun. Am încercat, dar nu m-am simțit niciodată confortabil la academia de artă. Așa că am decis să pictez cu lumină. Doar că, în loc de pânză, am folosit un negativ.
Ce amintiri îți trezește prima cameră foto
Memoria însăși. Sensul pierderii. Nevoia de a-mi aminti. Tatăl meu a murit când aveam 13 ani, iar eu am început să folosesc camera lui ca pe o modalitate de a mă conecta cu el, de a-l păstra aproape, de a mi-l aminti.
Pași esențiali în carieră
Viața este personală și fotografia este personală. Nu văd asta ca pe o carieră, ci ca pe un mod de a trăi. Încă încerc să-mi găsesc drumul.
Au existat multe momente importante. Încă încerc să cresc și să învăț. Desigur, anumite momente ies în evidență, mai ales întâlnirea cu prieteni apropiați, partenera mea de viață, familia mea și fiul meu. El a schimbat totul în viața mea.
Stilul tău fotografic
Încerc să pictez cu lumină, să ridic întrebări în loc să ofer răspunsuri stereotipe. Vreau să scot privitorul din zona sa de confort. Dar una dintre cele mai mari calități ale mele este empatia pe care o simt pentru protagoniștii poveștilor mele. Pot spune poveștile lor pentru că mă primesc în lumea lor, pentru că mă acceptă. Să fim sinceri: nu salvăm vieți. Fără respect, nu putem spune poveștile altor oameni.
Ce te inspiră cel mai mult
Fiul meu este o sursă nesfârșită de inspirație. Fotografia este o fereastră personală prin care reinterpretăm realitatea prin experiențele, fricile și speranțele noastre. Sunt profund obsedat de cinema și de artă. Viața mă inspiră. Arta mă inspiră și ea.
Vreau să creez imagini puternice împotriva uitării. Suntem lobotomizați de milioane de imagini în fiecare zi. Cum poate o imagine să reziste? Cum poate o poveste să supraviețuiască în acest flux nesfârșit de informații și fake news?
Ce a venit odată cu experiența
Umilința — și dorința de a continua să învăț.
Perspectiva asupra fotografiei în timp
S-a schimbat prin experiențele de viață și prin prietenii pe care i-am întâlnit de-a lungul drumului.
Ce te-a învățat fotografia?
Totul.
Cum ți-a schimbat percepția despre oameni și societate
Fotografia m-a învățat că viața nu este niciodată alb-negru. Există într-un gri fragil și nesfârșit. Ca adolescent, ideile mele erau mai rigide, mai directe. Dar prin fotografie, prin oamenii pe care i-am întâlnit și prin poveștile la care am fost martor, am înțeles că societatea este mult mai complexă decât răspunsurile simple sau adevărurile fixe. Fotografia a devenit o punte — o modalitate de a mă conecta, de a-i înțelege pe ceilalți și, uneori, de a mă înțelege pe mine însumi.
Ce face ca o fotografie să fie bună
Aceasta este o întrebare dificilă. Ce face ca o imagine să fie „bună”? Acceptarea socială? Un moment istoric în care cultura și percepția colectivă se aliniază brusc?
Nu cred cu adevărat în fotografii bune sau rele. Reducerea imaginilor la această logică binară poate fi, în sine, o eroare filosofică.
Susan Sontag scria că nu există fotografii rele, ci doar imagini mai puțin interesante, mai puțin revelatoare, mai puțin misterioase. Poate că singura fotografie cu adevărat rea este cea pe care nu am avut curajul să o facem.
Un subiect pe care ai vrea să îl explorezi
Milioane de povești rămân nespuse. Dar astăzi trebuie să regândim și modul în care le spunem — să depășim privirea colonială, ego-ul fotografului și mecanismele industriei în sine.
Căutarea poveștilor poate semăna cu îndrăgostirea. Intensitatea, incertitudinea, urgența emoțională de a înțelege un alt om. Și uneori, când ceva te atinge profund, simți nevoia să împărtășești acel lucru cu lumea — ca și cum sensul ar exista doar atunci când este văzut colectiv.
Dar fotografia nu poate fi despre extracție. Trebuie să fie despre conexiune, respect și umanitate comună.
Revoluția AI și abundența de imagini
Skynet este deja aici. AI este peste tot. Și ceea ce mă sperie cel mai mult este felul în care tehnologia, în loc să ne apropie, ajunge adesea să ne îndepărteze și mai mult unii de alții.
Trăim o nouă revoluție industrială, însă foarte puțini oameni se întreabă cum putem să o îmbrățișăm etic, nu doar prin prisma productivității sau eficienței, ci și prin prisma drepturilor omului, justiției sociale și responsabilității colective.
Poate că vedem încă doar vârful aisbergului. Ne-am oprit vreodată să ne gândim la resursele naturale imense consumate pentru a susține această mașinărie digitală? Pentru a produce la infinit conținut de unică folosință, în timp ce o mare parte a lumii încă se luptă pentru ceva atât de elementar precum accesul la apă?
În fotografie și jurnalism, aceste transformări creează deja coridoare goale periculoase: etică, adevăr, rigoare, încredere, credibilitate. Uneori pare că suntem în „Cronica unei morți anunțate” de Gabriel García Márquez — anunțul lent al unei prăbușiri pe care o vedem cu toții venind.
Și poate că, în viitor, publicul nu va mai avea încredere în instituții sau companii media, ci doar în povestitori individuali în a căror integritate cred. Jurnalismul a încetat de mult să mai fie ghidat exclusiv de jurnaliști. Prea des este modelat acum de interese de business care pun profitul înaintea responsabilității sociale pe care informația ar trebui să o servească.
Fotografia în epoca în care toată lumea face poze
Este și frumos, și obositor. Fotografia s-a democratizat. Am trecut de la o cultură a imaginii controlată de elite la o lume în care fotografia a devenit parte din comportamentul nostru de zi cu zi. Așa cum spune Joan Fontcuberta, am devenit *Homo post-photographicus*.
În fiecare zi consumăm milioane de imagini aproape inconștient, fără să ne mai gândim la ceea ce am văzut imediat după ce ne-am trezit. O nouă „Galaxie Gutenberg” inundă fiecare colț al vieților noastre cu zgomot vizual. Trăim acum într-o eră post-fotografie. Imaginile nu mai sunt obiecte rare sau sacre; sunt un flux nesfârșit — imediat, consumabil și în continuă transformare.
Astăzi, provocarea nu mai este doar să creezi fotografii, ci să creezi imagini capabile să reziste uitării și să genereze sensuri noi prin reinterpretarea imaginilor care există deja.
Ghidul tău etic personal
Încerc să păstrez o etică de neclintit. Încerc să ridic întrebări, nu să impun răspunsuri. Nu pretind că salvez vieți. Ceea ce nu pot accepta este folosirea fotografiei pentru a minți sau pentru a distorsiona deliberat realitatea.
Dar fotografia este și „sărutul lui Iuda”. Poartă simultan adevăr și înșelăciune. Povestim lumea prin propria noastră fereastră personală, modelată de experiență, prejudecăți și percepție.
Această tensiune există mereu: între responsabilitate și interpretare. Îmi asum propriile greșeli — și le accept. Ele m-au învățat că trebuie să devin mai bun, mai conștient, mai responsabil.
Și poate că îmi amintesc și altceva: avem o responsabilitate față de următoarea generație de povestitori. Trebuie să împărtășim, să punem sub semnul întrebării și să transmitem ceea ce am învățat. Și asta face parte din muncă.
În ce constă etica imaginii și a fotografului
Spune adevărul. Nu manipula. Nu face promisiuni pe care nu le poți respecta. Nu îți alinia munca cu puterea. Ar trebui să fim mesageri ai durerii, dar și ai speranței — purtându-le pe amândouă cu aceeași onestitate, fără distorsionare, fără altă agendă decât aceea de a fi martori.
Aceasta este responsabilitatea imaginii.
Experiența World Press Photo
Încă nu îmi vine să cred că am câștigat competiția World Press Photo.
Această lucrare este rezultatul unui proiect de investigație pe termen lung, pe care îl dezvolt de mai bine de zece ani, cu foarte puțin sprijin din partea industriei media.
Ceea ce mă emoționează cel mai mult este faptul că pot, în sfârșit, să aduc aceste întrebări în spațiul public — să le fac vizibile, să confrunt realități care sunt adesea ignorate, să scot cititorul din zona lui de confort și să îl provoc să gândească.
Când s-a făcut anunțul, eu acopeream războiul din Beirut, orașul meu, așa că nici măcar nu am avut timp să conștientizez pe deplin ce se întâmpla.
Educația nu ar trebui să fie niciodată un câmp de luptă. Nu este doar un drept sau un slogan. Este structură, continuitate, demnitate — arhitectura viitorului. Școlile pot fi reconstruite. Copilăriile nu.
Rolul fotografiei în 2026
Să supraviețuiești. Să nu renunți niciodată. Și orice ai face, să iubești acel lucru — să îl iubești cu adevărat.
Așa cum ne amintește Cinema Paradiso, pasiunea este cea care te susține atunci când tot restul devine incert. Acea iubire este ceea ce te face să mergi mai departe în fotografie, chiar și atunci când drumul este dificil.
