Într-o perioadă în care se discută frecvent despre criza masculinității și despre lipsa unor modele masculine credibile, 13 bărbați din domenii diferite vorbesc despre una dintre cele mai transformatoare experiențe ale vieții lor, paternitatea.
Volumul „Cum e să fii tată?”, apărut la editura ZYX Books, vine cu o perspectivă rar explorată - aceea a tatălui vulnerabil, aflat în permanentă învățare. Nu oferă rețete și nici nu construiește imaginea unui „tată perfect”. În schimb, propune o serie de reflecții autentice despre responsabilitate, iubire, teamă, eșec, bucurie și despre felul în care apariția unui copil schimbă raportarea la sine, la parteneră și la lume.
Dincolo de experiențele individuale povestite de autori, volumul propune și o conversație mai amplă despre ce înseamnă să fii bărbat astăzi, despre transmiterea valorilor și despre rolul paternității în redefinirea masculinității contemporane. Despre cum este să fie tată, au scris: Marius Constantinescu, Mihai Craiu, Robert Diaconeasa, Andrei Dumitrescu, Mihai Duțescu, Victor Ilie, Daniel Osmanovici, Tudor Platon, Radu Popescu, Alexandru Potocean, Doru Pușcașu, Vlad Stroescu, Ionuț Vișan.
I-am întrebat pe Alexandru Potocean, Marius Constantinescu, Robert Diaconeasa și Doru Pușcașu atât despre rolul de tată, cât și despre experiența de a scrie câte un capitol în acest volum colectiv.
Cum e să fii tată
Alexandru Potocean: Altfel. Cu siguranță. Altfel decât eram obișnuit. Numai din punct de vedere al responsabilității față de copilul tău, și tot e altceva. Viața capătă o nouă dimensiune, pe care nu o poți nici măcar intui până când nu apare această nouă persoană- care pare că îți seamănă, dar totuși e altcineva. În momentul în care începi să înțelegi conceptul de iubire necondiționată, în momentul în care nimic nu este prea greu când vine vorba despre copilul tău, când nu te mai sperie nimic- ești tată.
Marius Constantinescu: Să fii tată e... foarte fun, atunci când nu e obositor, frustrant, înspăimântător... Din fericire, copila noastră e la o vârstă la care multe din gogoriţele primei copilării au trecut, e în plină adolescenţă, aşadar treaba de tată vine cu altele la pachet. Dar e o bucurie continuă.
Robert Diaconeasa: Pentru mine, să fiu tată este cel mai important rol pe care îl am în viață. Am fost jurnalist, creator de conținut, antreprenor social, am construit proiecte, am urcat pe scene și am primit premii, dar nimic nu se compară cu sentimentul că doi oameni mici se uită la tine și învață de la tine ce înseamnă iubirea, respectul, curajul și bunătatea.
Paternitatea m-a făcut un om mai bun. Mai răbdător. Mai atent la felul în care vorbesc, la felul în care mă comport și la valorile pe care le transmit. Copiii mei m-au învățat că nu trebuie să fiu un tată perfect, ci unul prezent.
Doru Pușcașu: Minunat, greu, înfricoșător, cel mai frumos din lume, greu de tot, non-stop, absolut grozav, obositor tare, minunat, cel mai minunat. E ca un rollercoaster din ăla gigant care te urcă până în vârful parcului, te coboară cu viteză supersonică, te dă peste cap și te rotește de nu te vezi, în care simți deopotrivă fericire și frică în cantități uriașe, în același timp.
Cum a apărut această colaborare creativă
Alexandru Potocean: Această colaborare a apărut întâmplător. Am fost cotactat la un moment dat de către Andreea Catrina, care m-a întrebat dacă vreau să particip. Am răspuns afirmativ, întrucât cred că există puține voci, în spațiul public, care să vorbească despre paternitate. Pe de altă parte a fost și un pariu cu mine insumi in ceea ce privește expunerea publică a unei părți atât de importante din viața mea.
Marius Constantinescu: Admir foarte mult editura ZYX Books, pe Alexandra Rusu o ştiu de mult, am o mare încredere în gusturile şi în instinctul ei literar, ca atare, pentru mine, ea reprezintă garanţia nr. 1. În plus, sunt onorat să împart paginile cu nume atât de frumoase, atât de importante.
Robert Diaconeasa: Am acceptat invitația aproape imediat, pentru că simt că avem nevoie de mai multe povești autentice despre tați. Trăim într-o perioadă în care se vorbește, pe bună dreptate, despre experiența mamelor, însă există și o lume întreagă de emoții, frici, întrebări și transformări pe care le trăiesc bărbații atunci când devin părinți. Mi s-a părut un proiect important tocmai pentru că oferă spațiu acestor povești. Cred că atunci când împărtășim experiențe reale, îi ajutăm și pe alți părinți să se simtă mai puțin singuri.
Doru Pușcașu: Andreea, editoarea cărții, mă știa de la om la lună, citise niște interviuri cu mine în care vorbeam despre băieții mei, așa că i s-a părut potrivit să îmi propună să scriu și eu în această carte colectivă. M-am bucurat de propunere și am acceptat pe loc, pentru că este un subiect foarte puțin discutat – perspectiva tatălui. Simt că povestea spusă de tată are o altă emoție, vine cu alte premise, are o altă abordare decât cea a mamei. Mi-a plăcut mult și ideea unei cărți colective în care poți vedea mai multe perspective ale aceluiași lucru. A fost o mare bucurie să fac parte din acest proiect.
Ce ai vrut să aduci din povestea ta
Alexandru Potocean: Am incercat să fiu cat se poate de onest în ceea ce privește experiența mea proprie și personală asupra paternității. Nu cred că dețin eu adevărul absolut asupra paternității, dar mă gândesc că unele lucruri pot fi de ajutor pentru alti tați care trăiesc evenimente similare.
Marius Constantinescu: Cred că nu am scris paginile mele cu ideea de a arăta ceva în mod special, ci am lăsat gândurile să se înşire şi m-am dus în voia lor. Chiar şi pentru mine a fost o lipsă de ghidonaj deliberată. Ştiam cum vreau să încep, dar nu şi unde vreau să ajung. Prin urmare, m-am luat după vorbele proprii. A ieşit o vignetă profund personală, care, fireşte, are relevanţă în primul rând pentru mine. Dacă şi alţii se vor regăsi în cele ce am scris, m-aş bucura sincer.
Robert Diaconeasa: Am vrut să aduc o poveste despre vindecare și despre alegeri conștiente. Povestea mea pornește de la faptul că nu am avut parte de un tată prezent emoțional și de la întrebarea pe care mulți dintre noi o primim, mai devreme sau mai târziu: ce facem cu ceea ce ne-a lipsit? Repetăm tiparul sau alegem să construim altceva?
Textul meu este despre această alegere. Despre cum am încercat să transform lipsa în prezență, distanța în apropiere și durerea în înțelegere. Despre cum relația cu Ingrid și Ilan nu m-a învățat doar să fiu tată, ci și să mă reconstruiesc pe mine ca om.
Este și o poveste despre faptul că paternitatea nu înseamnă perfecțiune. Eu nu cred în tați perfecți. Cred în tați care sunt acolo. Care ascultă. Care își asumă greșelile. Care aleg să crească odată cu copiii lor.
Iar dacă există un fir roșu care trece prin tot textul, acesta este convingerea că fiecare generație are șansa să vindece ceva din cea anterioară. Cred că asta înseamnă pentru mine să fiu tată: să las copiilor mei mai multă iubire, mai multă siguranță și mai multă libertate decât am primit eu. Pentru că, uneori, cea mai mare moștenire pe care o poți lăsa nu este ceea ce construiești pentru copiii tăi, ci omul care alegi să devii pentru ei.
Doru Pușcașu: Partea pe care am ales-o dintr-o listă de teme pe care ni le-a propus Andreea a fost „învățarea rolului patern și cum îți construiești identitatea de tată”. Am vorbit despre modelele mele de acasă, despre evoluția mea ca bărbat și apoi ca tată, am încercat să transmit prin povestea mea măcar puțin din ceea ce am simțit și trăit odată cu devenirea de tată. Totul este foarte sincer scris, e multă emoție acolo și foarte multă vulnerabilitate. M-am și bocit nițel scriind și recitind apoi. Practic nu există nicio mască între mine și cititor. Și asta cred că ar trebui să inspire tații să fie mereu prezenți acolo, nu doar fizic, ci și emoțional. Și de asemenea să vorbească despre ceea ce simt și prin ceea ce trec. Transformările pe care un bărbat le trăiește odată cu apariția unui copil în cuplu sunt foarte mari și nu mereu ușor de dus. Apar niște emoții noi, niște frici noi, simte că poate deveni irelevant sau începe să se simtă neiubit. Toate acestea la pachet cu apariția a ceva nou: cea mai mare dragoste care poate exista vreodată – cea pentru puiul tău. Îți cam bubuie capul dacă nu scoți pe gură ceea ce simți.
De ce crezi că bărbații vorbesc mai rar public despre experiența paternității
Alexandru Potocean: Faptul că maternitatea ocupa o parte mult mai amplă a spațiului public, atât de la noi cât și prin alte părți, cred că este rezultatul unui proces îndelungat de normare al rolurilor de gen. Timp de secole femeia a fost limitată la rolurile casnice (mamă, gospodină, etc), în timp ce bărbatului i-au revenit toate celelalte. Iar asta a constituit norma. Din păcate încă o constituie și în prezent. Ba e chiar rușinos să admiți, ca bărbat, că-ți speli copilul, că-l pui la somn, că speli vasele, că gătești, etc.
A vorbi despre vulnerabilitatea personală în raport cu paternitatea, este de asemenea un exemplu de slăbiciune din partea unui bărbat. Vorba aia: “băieții nu plâng!”.
Marius Constantinescu: Cred că e un stereotip cultural. Unul pe care inclusiv apariţii editoriale precum aceasta îl mai variază şi îl mai multifaţetează. Una peste alta, eu mă bucur că, iată, sunt din ce în ce mai mulţi taţi care îşi povestesc experienţele. Cine ştie, poate că nu aşteptau decât să fie întrebaţi? ;-)
Robert Diaconeasa: Cred că este și o moștenire culturală. Multă vreme, bărbatului i s-a cerut să fie puternic, să rezolve probleme, să aducă bani în casă și mai puțin să vorbească despre ceea ce simte.
Din fericire, lucrurile se schimbă. Tot mai mulți tați aleg să fie implicați, prezenți și să vorbească deschis despre provocările și bucuriile paternității.
Eu cred că atunci când un bărbat povestește sincer despre relația cu copiii săi nu își pierde din masculinitate. Din contră. Curajul de a fi vulnerabil este una dintre cele mai frumoase forme de putere pe care le poate avea un om. Eu chiar mi-am luat concediu de paternitate ca să fiu alături de primul meu copil.
Doru Pușcașu: E un lucru absolut firesc. Mama s-a ocupat de creșterea copilului dintotdeauna. Vorbim de generații întregii și de o stare de fapt. Apariția taților era una episodică, de dorit, dar nu obligatorie. Specia tatălui-implicat e una extrem de recent apărută. De asta abia am prins puțin glas. E cumva asemănător cu curentul feminist, cu egalitatea drepturilor bărbați-femei, până să se producă acest lucru s-a vorbit despre el, mai întâi timid, apoi cu voce din ce în ce mai solidă, s-a muncit mult pentru conștientizarea lui, până la transformarea în firesc. Sigur, nu e același lucru și nici nu cred că noi ne dorim egalitate, pentru că nici nu ar fi posibilă treaba asta – mama duce singură toată sarcina, alăptează, legătura mamă-copil este infinit mai puternică decât cea tată-copil. Însă contribuția noastră este foarte importantă, aș zice vitală, atât pentru cel mic, cât și pentru mamă. Cred că tații au început să fie mult mai implicați, mult mai de ajutor, să vorbească despre ce simt și ce trăiesc, lucru care este absolut grozav.
Peste 20 de ani, ce ai vrea să înțeleagă copilul tău despre tatăl său, din paginile scrise de tine
Alexandru Potocean: Peste 20 de ani, dacă o să vrea, fetița mea o să poată citi despre un tată care a existat la un moment dat. Va putea să facă comparații, va putea să tragă concluzii, să-și formeze propriile păreri.
Marius Constantinescu: Că o iubesc dincolo de cuvinte.
Robert Diaconeasa: Aș vrea să înțeleagă că a fost iubit enorm. Nu pentru notele lui, nu pentru performanțele lui, nu pentru cine a devenit, ci pur și simplu pentru că există. Și aș vrea să știe că am făcut și voi face întotdeauna tot ce am putut cu resursele pe care le-am avut la momentul respectiv. Că poate nu am fost perfect, dar am încercat în fiecare zi să fiu un tată prezent, un om bun și un exemplu demn de urmat.
Iar dacă există un lucru pe care sper să îl țină minte despre mine, este că am ales mereu bunătatea. Pentru că, indiferent cât de mult se schimbă lumea, eu continui să cred: kind is the new cool.
Doru Pușcașu: Aș vrea să cred că le voi fi transmis deja toate lucrurile, dar de dragul întrebării o să răspund că aș vrea ca băieții mei să descopere în rândurile scrise ce lucru mare mi-a fost dat să trăiesc – să le fiu lor tată. Și ce mare fericire mi-au adus.
