Probabil, în decursul vieții v-ați lovit măcar o dată de expresia „pe vremea mea” venită din partea unor profesori. Putea îmbrăca forme pozitive de nostalgie sau unele mai grave, despre cum prezentul nu se mai ridică la standardele trecutului. Pentru Letiția Suciu, Director Executiv Școala Încrederii, „pe vremea mea” era despre tăcere, conformare și acumulare. Azi, spune ea, prin Programul Școala Încrederii, există o șansă să construim o școală mai relevantă și mai umană. În care rigoarea rămâne și în care disciplina e sănătoasă, dar nu umilitoare.
"Asociația Școala Încrederii a apărut din dorința de a transforma comunitățile școlare în ecosisteme în care educația academică se face cu sens și rezultate academice, într-un climat de încredere. Un loc în care sănătatea mintală, emoțională și relațională a adulților și a elevilor este prioritizată și devine terenul pe care se așază învățarea", spune Letiția.
Din 2020, Programul Școala Încrederii a sprijinit 382 de grădinițe și școli de stat să își transforme cultura educațională și să construiască relații de încredere în comunitatea lor. Aproape 200.000 de elevi și 23.000 de adulți, dintre care 14.000 de profesori, au beneficiat de acest proiect.
Care sunt provocările școlii prezente, atât din punctul de vedere al adulților, dar și al celor mai tineri, cât de mult este conectată școala la viața și problemele reale, povestește Letiția Suciu în rândurile de mai jos:
Cum a apărut Asociația Școala Încrederii
Ideea a venit prin experiență personală. Experiența unei mame ai cărei copii din sistemul de educație privat beneficiază de sprijin în dezvoltare, emoțional, academic, tot ecosistemul de care are nevoie fiecare copil în perioada de dezvoltare personală și învățare. Doar atunci am realizat că sistemul de educație românesc nu sprijină copiii. Că acei copii din școlile de stat se pierd pe parcurs din lipsa unui profesor pregătit suficient să susțină elevul.
Dar nici profesorul nu este susținut și sprijinit și motivat. Parcă era un cerc vicios în care rezultatul era că nimeni nu este sprijinit, înțeles, auzit, văzut și încurajat. Nici elevul, nici profesorul, nici directorii de școli. Și părinții părea că poartă o luptă cu întreaga comunitate școlară. Asociația Școala Încrederii a apărut din dorința de a transforma comunitățile școlare în ecosisteme în care educația academică se face cu sens și rezultate academice, într-un climat de încredere. Un loc în care sănătatea mintală, emoțională și relațională a adulților și a elevilor este prioritizată și devine terenul pe care se așază învățarea.
În România sunt peste 3.000.000 de copii și cei mai mulți cresc și învață în grădinițe și școli de stat. Iar acolo, de multe ori, nu au parte de experiențe de învățare și dezvoltare care să-i ajute cu adevărat să-și descopere potențialul. În septembrie 2020, am lansat către toate unitățile de stat din România, Programul Școala Încrederii. Astăzi este implementat la nivel național în peste 380 de școli din 40 de județe și municipiul București, susținând școlile să devină spații de siguranță și dezvoltare armonioasă pentru copii, dar și pentru adulții din jurul lor.
Am cunoscut-o pe Ruxandra Baciu, co-fondatoarea Asociației Școala Încrederii. Întâlnirea mea cu Ruxandra a fost genul acela de coincidență frumoasă care îmi amintește mereu un citat foarte drag: „Coincidențele sunt modul în care Dumnezeu alege să-și păstreze anonimatul.” Între noi două a existat din start o aliniere foarte clară de viziune: fiecare copil, din fiecare școală contează. Și credem amândouă că educația se construiește sănătos atunci când bunăstarea emoțională și relațională a copiilor și a adulților din școală devine o prioritate. M-am alăturat echipei încă din primele luni, inițial ca manager de proiect, iar în timp am ajuns să preiau rolul de Director Executiv și de co-fondator.
Procesul de formare
În Asociație am ales să rămânem o echipă mică și agilă, ca să putem lua decizii repede și să ne adaptăm rapid. Și Ruxandra Baciu, Președinta Asociației, și eu, Letiția Suciu, Director Executiv, venim din zone complementare: leadership și management educațional, respectiv formare și dezvoltare de programe de învățare pentru adulți. Această combinație ne ajută să rămânem foarte conectați la realitatea din școli, dar și la felul în care se produce schimbarea în comunități. În același timp, ne-am dorit de la început să nu fim „în bula noastră”, așa că suntem în etapa în care construim un Advisory Board, un grup de oameni care să ne susțină cu expertiză și cu perspective diferite, dar și în zona de dezvoltare și atragere de resurse.
Înființarea juridică a unei Asociații nu este partea cea mai complicată. Provocarea reală este să ții organizația vie și coerentă: să rămână aliniată cu misiunea, să aibă o strategie clară, să măsoare rezultate și să fie sustenabilă financiar. Multe ONG-uri întâmpină provocări exact aici: presiunea de finanțare poate împinge organizațiile să facă proiecte pentru cash-flow, nu neapărat pentru impactul dorit. Vestea bună este că sectorul s-a maturizat mult: există mai multe resurse, programe de formare și exemple de bună practică, iar discuția despre impact, evaluare și sustenabilitate e tot mai prezentă. Cu alte cuvinte, e relativ ușor să „înființezi” o asociație, dar e nevoie de multă muncă, ca să o crești sănătos și pe termen lung.
Cum a fost primit demersul
A fost primit bine, tocmai pentru că a venit pe un teren în care nevoile sunt reale și de multe ori „dor”. Înainte să începem Programul, în 2020, am vrut să înțelegem mai clar care sunt provocările din școlile de stat și am făcut o cercetare împreună cu echipa de la Centrul de Cercetare în Psihologia Organizațională și a Muncii (UBB Cluj-Napoca), coordonată de prof. univ. dr. Petru Curșeu. Studiul a fost derulat în 56 de școli, cu participarea a peste 4.000 de directori, profesori, elevi și părinți, ca să putem calibra intervențiile pe ceea ce se întâmplă cu adevărat în școală.
Rezultatele au arătat elevi care vin de multe ori la școală cu anxietate, elevi care se simt nevăzuți în școala lor, a căror voce nu e auzită și care nu simt că au în profesori adulții de siguranță de care au nevoie. Am mai văzut mulți profesori care vin la școală epuizați înainte să înceapă prima oră, anxioși, stresați. Am văzut conflict, rușine, izolare, frică de greșeală și foarte multă neîncredere. Ne-a fost clar atunci ca sănătatea mintală si bunăstarea emoțională și relațională nu mai pot fi doar ceva „de dorit” în școală, ci trebuie să facă parte integrantă din fundamentul pe care se construiește calitatea actului educațional din fiecare școală.
Aceasta este și rațiunea pentru care, Programul Școala Încrederii este un program de intervenție în școli cu o durată de 3 ani. Este un proces pe termen lung care oferă sprijin real profesorilor, directorilor de școli, elevilor și părinților, care vine cu instrumente aplicabile și care este construit pe 2 piloni: Stare de bine și Progres Academic. În aceeași idee a apărut și proiectul Școala Tinerilor Profesori de Încredere: o intervenție complementară, orientată către viitoarele cadre didactice. Dacă în Programul Școala Încrederii lucrăm cu adulții care sunt deja în sistem, la catedră, pentru a susține schimbarea de cultură și felul în care se construiesc relațiile și învățarea, prin proiectul Școala Tinerilor Profesori de Încredere contribuim la pregătirea celor care urmează să fie la catedră, a viitorilor profesori, astfel încât să aibă, încă de la început, repere și instrumente pentru predare, dar și pentru dimensiunea socio-emoțională a rolului lor.
Faptul că în 2020 am început cu 54 de grădinițe și școli de stat, iar astăzi suntem în peste 380 de comunități educaționale (toate traversând un proces intern de selecție), demonstrează că nevoia este reală și există școli care își doresc, concret, sprijin pentru a construi un alt mod în care se face educație. Pentru noi, acesta este cel mai relevant semn că munca noastră are sens și că schimbarea poate fi făcută pas cu pas, împreună cu oamenii din școli.
Studenții din proiectul „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”
„Școala Tinerilor Profesori de Încredere” se adresează studenților care se pregătesc să devină cadre didactice în învățământul preșcolar și primar. Avem bucuria să colaborăm în proiect cu Universitatea din Târgu Mureș și Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, iar cei peste 340 de studenți din proiect provin din aceste două universități. Studenții au parte de o formare complementară față de ceea ce studiază la universitate. Prin formare, dezvoltă competențe socio-emoționale, didactice, digitale și verzi, adaptate la felul în care învață copiii, pe categorii de vârste.
În plus, componenta de practică e gândită ca un spațiu real de învățare: stagiile sunt cele obligatorii din programa universitară, dar proiectul aduce un element esențial în plus: comunități de învățare împreună cu profesorii mentori din școlile de practică. Studenții și cadrele didactice parcurg formări în paralel și aplică împreună la clasă, profesorul având rol de mentor. În felul acesta, studentul nu doar „vede” cum se face, ci învață să aplice, să adapteze și să își construiască propriul stil, în funcție de nevoile reale ale copiilor.
Diferențe dintre școala de acum și cea din trecut
Una dintre cele mai mari diferențe este schimbarea de rol a cadrului didactic. Profesorul nu mai este și nu mai poate fi doar un „transmițător de informații”. Azi, tot mai mult, rolul lui este să creeze contexte de învățare și să faciliteze procesul prin care elevii înțeleg, exersează și aplică: aduce structură, dă sens, ghidează pașii, oferă feedback și susține progresul fiecărui copil.
O altă diferență majoră este importanța tot mai mare a competențelor socio-emoționale. Școala din trecut era centrată mai ales pe acumulare de informații și replicare. Azi e tot mai evident că elevii au nevoie și de abilități transversale: autoreglare, comunicare, colaborare, gândire critică, adaptabilitate. Pregătim copiii pentru o lume și o piață a muncii care se schimbă rapid și despre care știm din ce în ce mai puțin cum va arăta peste 10–15 ani. Aceste competențe devin un fel de „echipament de bază” pentru viață: îi ajută să navigheze schimbarea, să treacă prin mai multe roluri și cariere, să dețină leadership personal și relații sănătoase. Școala de azi este provocată să fie agilă: nu doar să îi învețe pe copii „ce să știe”, ci și cum să învețe, cum să lucreze cu ei înșiși și cu ceilalți și cum să se adapteze într-o lume în mișcare.
Principalele probleme din sistemul de învățământ de stat
Cred că sistemul de învățământ preuniversitar din România se confruntă cu o criză identitară, iar conversația despre problemele lui este pe bună dreptate, foarte amplă. Eu aleg să mă opresc la o zonă pe care o vedem esențială din perspectiva a ceea ce facem noi: climatul relațional din școală și legătura lui directă cu calitatea actului educațional. Pentru că, dincolo de programe și conținuturi, elevii învață în relație și prin relație cu adultul de la catedră. Și fiecare profesor transmite mult mai mult decât disciplina pe care o predă: transmite cum arată respectul, cum ne raportăm la greșeală, ce înseamnă curajul, autenticitatea, autoreglarea emoțională și colaborarea.
Aici, bunăstarea emoțională și sănătatea relațiilor nu sunt un „extra” frumos de avut, ci baza pe care se poate construi o educație de calitate. Îmi revine des în minte o idee care pentru mine e o ancoră în relația cu copiii: „Dacă nu modelezi ceea ce îi înveți pe elevi, atunci îi înveți altceva.” Cu alte cuvinte, nu poți cere calm strigând și nu poți cere respect fără să oferi respect. De aceea, putem începe concret cu felul în care arată lumea adulților din școală: cum colaborează între ei, cum gestionează tensiunile, câtă încredere există în echipă și câtă siguranță emoțională simt. Pentru că atunci când adulții sunt bine și copiii sunt bine. Și partea bună este că astfel de schimbări pot fi făcute în fiecare școală, pas cu pas, cu oamenii care sunt deja acolo, indiferent de cât de complicat este contextul din jur.
Pentru ce zone a fost gândit acest proiect
E important de clarificat că proiectul nu a fost gândit „doar pentru zone defavorizate” și nici nu pornește din ideea că în urban nu ar fi nevoie. Nevoia de sprijin pentru viitorii profesori există peste tot, doar că se vede diferit, în funcție de context. Când vorbim despre grupul de studenți din proiect, avem o reprezentare mai mare din zone mai puțin dezvoltate, dar tocmai pentru că acolo accesul la oportunități complementare de formare și la rețele de sprijin este de regulă, mai redus.
În același timp, avem și studenți din alte contexte, inclusiv urban, pentru că ne-a interesat să păstrăm un cadru de acces echitabil și nediscriminatoriu. Principalele neajunsuri pe care le vedem la studenții din contexte mai vulnerabile nu țin de potențial sau de motivație, ci de resurse și expunere: mai puține oportunități, mai puțin acces la mentori, la comunități profesionale și la modele de predare moderne, uneori și o presiune financiară care îi obligă să își împartă energia între studii și muncă. De aceea, componenta de comunitate și mentorat din proiect este atât de importantă: creează un spațiu în care studenții nu doar primesc informație, ci au sprijin real să exerseze, să pună întrebări și să transforme ceea ce învață în practică. Proiectul aduce exact acest cadru în care studenții nu doar acumulează informație, ci își dezvoltă competențe prin exercițiu, exemple concrete și feedback, astfel încât să poată face trecerea de la „știu” la „pot aplica”, în situații reale, de clasă.
Extensie în învățământul privat
Extinderea a venit natural, din interiorul misiunii noastre. Pe măsură ce Școala Încrederii a crescut în școlile de stat, tot mai multe școli private ne-au căutat cu aceeași întrebare de fond: „Cum putem crește sănătos ca organizație, nu doar performa academic?”. Așa a apărut Școala CUIB: programul nostru dedicat școlilor private care își doresc să devină modele de leadership și wellbeing în comunitățile lor. În Școala CUIB am integrat experiența și instrumentele validate în Programul Școala Încrederii, dar le-am adaptat specificului școlilor private: presiunea performanței, relația cu părinții, structurile de leadership și nevoia de coerență pe termen lung. De aceea, școlile sunt însoțite timp de 3 ani, astfel încât schimbările să nu rămână la nivel de intenție, ci să fie integrate real în modul lor de funcționare. Pentru noi, Școala CUIB este cadrul prin care organizația noastră susține creșterea matură a școlilor private, nu doar ca instituții educaționale, ci ca ecosisteme umane sănătoase.
Care este feedback-ul până acum
Feedback-ul din partea studenților este foarte bun. Îl primim atât în legătură cu temele abordate, pe care le consideră relevante pentru activitatea lor la clasă, cât și în legătură cu felul în care lucrăm în proiect: un cadru în care există dialog real, întrebări, exemple concrete și spațiu pentru reflecție. Cred că este nevoie de o astfel de conștientizare pentru că rolul profesorului de azi este mult mai complex decât transmiterea de conținut.
Pe lângă competențele didactice, viitorii profesori au nevoie de repere și instrumente pentru dimensiunea relațională și socio-emoțională a profesiei: cum construiești relația cu copiii, cum creezi un climat de siguranță în clasă, cum gestionezi situații dificile, cum rămâi ferm cu blândețe. În zona educației există deja multe inițiative non-formale, iar universitățile oferă tot mai des oportunități complementare programei. Ce aduce proiectul acesta este experiența noastră directă din mediul preuniversitar- spațiul în care studenții urmează să lucreze și metodologii care au fost testate și validate în școli din întreaga lume, cu rezultate și impact.
Formarea continuă a profesorilor
Din perspectiva mea, formarea continuă a profesorilor este una dintre cele mai puternice pârghii pe care le avem dacă vrem schimbare reală în școală. Nu pentru că profesorii „nu știu”, ci pentru că școala se schimbă constant: generațiile de copii sunt diferite, presiunile sunt altele, curriculumul, tehnologia, așteptările părinților, provocările emoționale și sociale. Dacă profesorul nu își adaptează constant modul în care facilitează învățarea, distanța dintre omul de la catedră și elevul din fața lui se adâncește. Mult timp, formarea a fost adesea o „bifă”: cursuri punctuale, uneori foarte teoretice, făcute pentru credite, cu transfer mic în practică. În ultimii ani, începe să se contureze tot mai mult ideea de formare ca proces: practică, reflecție, feedback, coaching, comunități de învățare, urmărire în timp a progresului. Și o abordare care include relația profesor–elev, climatul clasei, siguranța emoțională, incluziunea, lucrul cu comportamente dificile, colaborarea cu părinții.
Cum privesc profesorii partea de soft-skills
Profesorii încep să conștientizeze tot mai mult că dezvoltarea competențelor socio-emoționale și relaționale este un factor-cheie în meseria lor. Fără comunicare, empatie, cooperare, flexibilitate, management al conflictului și fermitate calmă, relația cu elevi devine greu de construit. Iar fără relație, învățarea devine fragilă. Elevii de azi sunt diferiți: vin cu alt ritm, alt context, alt nivel de stimulare, dar și cu mai multă anxietate și oboseală emoțională. Au alte așteptări de la adult: autoritatea bazată pe distanță funcționează tot mai puțin, au nevoie de structură, sens și conectare. Aplicarea acestor competențe se vede cel mai bine atunci când profesorii au deschidere și mai ales, când nu sunt singuri: echipe în școală, grupuri de practică, comunități profesionale, coaching, aceste spații în care e ok să încerci, să greșești, să repari și să primești sprijin. În astfel de comunități se întâmplă transformarea: iar aceasta transformare duce nu doar la schimbarea individuală, ci la schimbare de cultură organizațională.
Pe vremea mea...
Eu sunt copilul anilor ’80, "pe vremea mea", școala a venit la pachet cu o serie de cutume care pe mine m-au făcut să mă simt „copilul invizibil” din sistem. Eram un copil de 10, îmi făceam temele, învățăm, luam note bune, dar paradoxal, după 12 ani de școală nu știam cu adevărat ce îmi place, la ce sunt bună, ce opțiuni de carieră sunt chiar potrivite pentru mine. Nu știam la ce îmi va folosi toată informația acumulată, cum s-o pun în practică sau în ce domeniu aș avea eu cel mai mare potențial. Școala era mai mult despre a replica decât despre a te descoperi, a gândi și a construi cu sens. Și nu era vina profesorilor. Așa era școala. Așa era construit sistemul, așa funcționau așteptările, programa, evaluarea, relația de autoritate. Mulți profesori făceau tot ce puteau, cu ce aveau la îndemână. Doar că într-un sistem care pune accentul pe conformare și pe cantitatea de informație, e foarte ușor ca elevul, chiar și cel „de 10”, să rămână invizibil ca persoană. „Pe vremea mea era disciplină.” De multe ori disciplina însemna liniște și control. Copiii erau „cuminți” pentru că le era teamă să greșească sau să iasă din rând. Azi, dacă vorbim despre disciplină sănătoasă, vorbim mai degrabă despre reguli clare, consecvență și respect, nu despre frică.
„Să fie cuminți și să ia 10.” E o formulă care mută accentul pe conformare și performanță de suprafață. Mi se pare mai util să ne întrebăm: „copilul înțelege?”, „poate aplica?”, „progresează?”, „își descoperă punctele forte?”, pentru că asta îl ajută pe termen lung, nu doar o notă. „Eu vorbesc, voi ascultați.” În spate e ideea că profesorul e sursa principală a adevărului, iar elevul e receptor. Dar elevii învață mult mai bine când sunt implicați, când pot pune întrebări, când au spațiu de dialog, când pot lucra împreună și pot greși fără să fie ridiculizați.
„Ce a vrut să spună poetul?”. Pentru mine, asta a fost una dintre expresiile care au transmis subtil că există un „răspuns corect” deja stabilit și rolul elevului e să-l ghicească. În realitate, asta descurajează gândirea critică. Mai sănătos e să încurajăm interpretări argumentate, întrebări autentice și curajul de a-ți susține ideile cu dovezi.
„Scoateți o foaie de hârtie.” E probabil cea mai scurtă propoziție care poate ridica pulsul unei clase. Pentru mulți copii, ea a devenit sinonimă cu frica: surpriză, control, sancțiune. Mi se pare important să mutăm evaluarea spre feedback și claritate, să știi unde ești, ce ai înțeles și ce ai de îmbunătățit, nu să trăiești cu teama că vei fi „prins”.
În esență, „pe vremea mea” era mult despre tăcere, conformare și acumulare. Azi, cred că avem o șansă reală să construim o școală mai relevantă și mai umană, una în care rigoarea rămâne, dar copilul e văzut, în care disciplina e sănătoasă, dar nu umilitoare și în care învățarea are sens, direcție și legătură cu viața reală.
Campania de comunicare
„Școala Tinerilor Profesori de Încredere” nu este doar o campanie – este un semnal că viitorul educației începe acum, cu profesori care aleg să fie parte activă a schimbării. Campania de comunicare a proiectului „Școala Tinerilor Profesori de Încredere” a pornit de la nevoia de a maximiza vizibilitatea eforturilor noastre și de a inspira și alți profesori (inclusiv tineri) să se alăture demersurilor noastre. Având cel puțin 3 tipuri de target: profesorii seniori, pe care am încercat să-i facem mai empatici, elevii, care sunt în centrul actului educațional, și tinerii care vor să devină profesori, care trebuie pregătiți pentru realitatea din teren, am folosit un mix de canale de comunicare.
Am filmat o serie de testimoniale de la profesori, cu accent pe provocările la început de carieră și învățarea continuă la care România e printre codașele Uniunii Europene, și elevi, despre ce așteptări au de la un profesor. Astfel, testimonialele video, care reprezintă core-ul campaniei, sunt diseminate cu regularitate pe pagina dedicată proiectului de pe website-ul scoalaincrederii.ro și preluate pe canalele de social media ale asociației – Facebook, Instagram, YouTube – sub formă de postări, story, reel, short.
Episoadele video sunt anunțate printr-o postare statică, ce surprinde cele mai importante declarații. În paralel, întreprindem demersuri de PR, în care am invitat Key Opinion Leaders și Influenceri să ni se alăture și să povestească experiența lor cu profesorii care le-au marcat cariere. Tot în materie de relații publice, am transmis comunicate de presă și am pitch-uit materiale sub formă de interviuri sau articole, realizate cu participanții la campanie, care să sensibilizeze opinia publică despre nevoia de schimbare.
