Libertate, joacă, acrobație, umor, măiestrie. Sau: cum faci povara vieții mai ușoară. Creațiile lui Joan Català Carrasco pornesc din echilibre fragile: oameni cu oameni și fluxul emoțiilor dintre ei. Greu de intuit că ele sunt inspirate de ucenicia într-un atelier de fierar. Și totuși, chiar așa s-a întâmplat.
Joan s-a născut la Barcelona în 1978, a început parcursul în artele plastice în 1994, la La Llotja, Școala de Arte Aplicate și Meserii Artistice. A studiat acrobația la mai multe școli de circ, printre care Carampa din Madrid, Rogelio Rivel din Barcelona și Școala Națională de Circ din Moscova. În paralel, s-a format în dans contemporan și teatru gestual. În 2012 a început să își dezvolte propria viziune asupra artei de stradă, prin spectacolul „Pelat”.
" Folosesc obiecte neobișnuite, adesea foarte mari și foarte grele. De cele mai multe ori sunt și obiecte pe care nimeni nu le-a folosit înainte în felul în care le folosesc eu. Primele etape ale relației mele cu diferitele obiecte sunt foarte stimulante. Apoi urmează o perioadă de durere fizică, în care apare mereu aceeași întrebare: „De ce am ales obiectul ăsta nenorocit care îmi distruge corpul?”, povestește Joan.
Pelat ajunge anul acesta la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, care are loc în perioada 19–28 iunie. Noi povestim cu Joan Català Carrasco în continuare despre oameni, străzi, emoție și comunitate.
La granița dintre joc, artă și sport
Cred că oamenii care aleg această profesie ajung aici din motive diferite: o succesiune de întâmplări, experiențe de viață și decizii care ne fac să o înțelegem, la început, dintr-o anumită perspectivă. Treptat, o transformăm, o punem sub semnul întrebării și acceptăm cine suntem pe măsură ce viața se schimbă și, odată cu ea, ne schimbăm și noi. Uneori reușim să aducem toate acestea pe scenă. Iar dacă nu le aducem pe scenă, măcar ne ajută să căutăm drumurile care ne conduc acolo.
Cred că, încă de la început, atunci când am început să studiez artele spectacolului, mai exact în școli de circ, am fost atras de apropierea lor de sport. Din copilărie am avut o înclinație naturală pentru anumite sporturi (atletism, înot), care, într-un fel, aveau multe în comun cu unele discipline de circ. Explozia de energie și controlul corpului pe care le cere atletismul puteau fi aplicate în acrobație și în diferitele ei forme. Sportul e direct legat de echilibrul pe obiecte, un element folosit intens în artele circului.
Am studiat și în școli și institute de arte vizuale, unde m-am apropiat de Artă și am început să mă interesez de ea, mai ales dintr-o perspectivă grafică, vizuală și sculpturală, o abordare mai apropiată de artele plastice.
Credit foto: @leonardogregoretfotografia
Cum ai devenit performer
Prima amintire pe care o am în acest sens este de la un spectacol stradal, Amalgama, al companiei de circ Los Galindos. Aveam 19 ani și, văzând acea explozie de libertate, delir, fantezie, joacă și emoție, am simțit că asta vreau să fac. Să trăiesc toate acele lucruri pe propria piele. Să zbor!
Totul s-a întâmplat într-o perioadă în care tocmai plecasem de acasă, iar relația cu părinții mei devenise foarte, foarte tensionată... și am simțit că acesta era drumul pe care trebuia să îl explorez. Astăzi îi sunt recunoscător acelui tânăr de 19 ani care a avut curajul să descopere lumea dincolo de granițele impuse.
Cum ai învățat
Timp de câțiva ani am lucrat cu diferite companii de circ, teatru și dans contemporan. În toată această perioadă am fost un interpret aflat în slujba unui regizor, a modului său de lucru și a felului în care își imagina spectacolul.
După câțiva ani, pe măsură ce mi-am construit treptat propriul personaj și propriile opinii despre artele spectacolului, am început să descopăr direcțiile care mă interesau cu adevărat. Mi-am dat seama că aveau mai puțin de-a face cu discipline artistice precum dansul, teatrul fizic, arta clownului sau diferitele forme de circ și mult mai mult cu ideea de meșteșug scenic.
Formarea mea este profund influențată de munca din atelierul unui fierar. Vin dintr-o familie cu patru generații de fierari și metalurgiști. De foarte tânăr am fost obligat să lucrez în atelierul familiei: să construiesc, să tai, să sudez, să șlefuiesc și să explorez diferitele posibilități ale fierului.
În anii petrecuți acolo nu am simțit o legătură specială cu această meserie. Cu timpul însă, am început să apreciez toate acele cunoștințe pe care le-am învățat din obligație, dar care astăzi mă ajută în tot ceea ce îmi imaginez. În felul în care mă raportez la materiale atunci când caut sau cercetez pentru un nou spectacol. În felul în care mă raportez la oamenii de pe scenă și nu ascund partea mai dură a caracterului meu, lăsând-o să se împletească cu partea vulnerabilă și fragilă a ceea ce sunt...
Prin toate acestea vreau să spun că poate disciplina care mi-a influențat cel mai mult limbajul artistic este chiar perioada petrecută în atelier, acolo unde frumusețea apare încet, lovitură după lovitură de ciocan.
Credit foto: @leonardogregoretfotografia
Ce s-a schimbat în felul în care creezi
Din fericire, multe lucruri, jajajajajajajajajaja!
Cred că cea mai mare schimbare este felul în care mă prezint în fața oamenilor, a publicului, a spectatorilor: Nu-mi mai este rușine să accept monstrul care există și în mine.
Desigur, fără să lipsesc pe nimeni de respect atunci când îmi prezint spectacolele. Dar am înțeles că, dincolo de „personajul” pe care îl alegi pentru o reprezentație, există un strat foarte puternic legat de cine ești cu adevărat și de emoțiile reale care apar în fiecare moment.
Pe cât posibil, încerc să fiu cât mai sincer, acceptând poate și aspectele mai puțin frumoase ale personalității mele.
Cel puțin pentru acea oră.
În restul zilei, e o altă poveste, jajajajajajajajajaja!
Cum construiești un spectacol
Fiecare proiect, fiecare creație, pornește dintr-un loc diferit. Uneori este ceva gândit cu atenție dinainte. Alteori apare în urma unui „presupus accident”. Există multe drumuri posibile.
Cred că una dintre marile calități magice ale acestei profesii este tocmai faptul că nu există formule garantate care să funcționeze de fiecare dată. Există un citat al unui scriitor, filosof și arhitect pe care l-am citit în cartea sa, The Thinking Hand:
„Gândirea creativă este muncă, în sensul deplin al cuvântului, și nu o revelație neașteptată care apare fără efort", Juhani Pallasmaa.
Este adevărat că procesul presupune multă încercare și eroare. Cu deciziile scenografice. Cu materialele fizice. Cu scrierea conceptuală a unui spectacol.
Trebuie să fii mai degrabă flexibil decât rigid.
Trebuie să îți permiți pauze în procesul creativ pentru a înțelege ce rămâne și ce pleacă. Ce adaugă ceva propunerii și ce îi diminuează forța. Pentru a identifica potențialul și a-l dezvolta.
Personal, folosesc multe dintre propriile mele amintiri ca declanșatoare creative. Nu folosesc niciodată aceste amintiri pentru a le povesti în mod direct în spectacolele mele. Asta nu mă interesează. Dar ele mă ajută să mă susțin ca performer în interiorul spectacolelor mele.
Poate că singurul lucru cu adevărat important atunci când creezi un spectacol este ca el să se nască dintr-o dorință reală și profundă.
Niciodată din ceva impus.
Credit foto: @leonardogregoretfotografia
Relația ta cu obiectele
Sunt partenerii mei. Însoțitorii mei. Pornesc alături de ele în călătorii diferite. În felul meu de a lucra, îmi place să îmi imaginez că există un dialog real între spațiu, performer și obiect. Conștientizarea identității fiecărui element mă ajută să dezvolt creativ spectacolele.
Folosesc obiecte neobișnuite, adesea foarte mari și foarte grele. De cele mai multe ori sunt și obiecte pe care nimeni nu le-a folosit înainte în felul în care le folosesc eu.
De aceea, procesul de cercetare începe de la zero. Primele etape ale relației mele cu diferitele obiecte sunt foarte stimulante. Apoi urmează o perioadă de durere fizică, în care apare mereu aceeași întrebare: „De ce am ales obiectul ăsta nenorocit care îmi distruge corpul?”
Iar după tot acest timp vine o satisfacție unică: momentul în care ajung la o formă de relație cu ele pe care nu mi-aș fi putut-o imagina niciodată.
O relație lungă și dificilă, care se transformă treptat în ceva ușor și plin de fantezie.
Cea mai mare provocare când performezi în spațiul public
Îmi imaginez că fiecare are propriile provocări. Și îmi imaginez că ele se schimbă în funcție de proiectul în care ești implicat. În ultima vreme, provocarea mea este să fiu prezent în tot ceea ce se întâmplă în timpul reprezentației. Prezent în sensul de a accepta orice apare.
Cele două spectacole pe care le am acum în turneu au loc în aer liber, în spațiul public, și implică participarea activă a publicului. Așa că, vrând-nevrând, sunt obligat să intru în dialog cu spectatorii.
Sunt obligat să accept că mă pot provoca.
Să accept că pot fi în dezacord cu mine.
Că mă pot pune la încercare.
Sau că mă pot urma orbește.
Iar, desigur, cea mai mare provocare este să-i fac să pornească alături de mine în lumea imaginară pe care le-o propun. Îmi place să gândesc în termenii unei responsabilități împărtășite.
Cred că, în spațiul public, și spectatorii sunt responsabili pentru „lucrul acela” care se întâmplă în fața lor, în acel moment.
Cum s-a schimbat arta de stradă în ultimii ani
Arta continuă să se transforme. Aceasta este una dintre marile ei virtuți. Conceptele sunt reevaluate. Ideile sunt reinterpretate. Modurile de lucru din trecut sunt puse sub semnul întrebării. Practici a căror relevanță este discutabilă sunt reconsiderate.
În cazul artei din spațiul public, am sentimentul că va păstra întotdeauna o componentă underground și rebelă. Este ceva oferit și împărtășit cu generozitate. Și permite întâlnirea perspectivelor unor clase sociale diferite, fără ca oamenii să fie pe deplin conștienți de acest lucru.
Nu sunt sigur că s-a schimbat cu adevărat felul în care oamenii trăiesc experiența artei gratuite în spațiul public. Cred, de fapt, că ea oferă o oportunitate de a întrerupe ritmul impus de telefoane și rețelele sociale.
Este un moment real, care se desfășoară sub ochii oamenilor, cu ființe umane reale, din carne și oase, care respiră împreună, în același loc și în același timp.
Pentru mine, cea mai semnificativă schimbare este una politică și socială. De exemplu, în anii ’80 și ’90 existau spectacole transgresive de o amploare uriașă, care aveau nevoie să fie exact așa.
Multe societăți ieșeau atunci din procese politice complexe, iar oamenii se bucurau de manifestări artistice care zguduiau cu adevărat fundamentele societății.
Erau foarte necesare.
Și astăzi există teme și lupte care trebuie aduse în discuție. Există creatori care simt responsabilitatea de a vorbi despre ele. Și trebuie să o facă.
Este însă adevărat că și spectatorii care se bucură de diferitele forme pe care le oferă arta stradală au propria lor provocare:
Să fie acolo. Prezenți.
Să nu simtă nevoia să își verifice telefonul la fiecare două minute.
Să nu simtă nevoia să posteze pe rețelele sociale momentul pe care îl trăiesc.
Să nu înregistreze și să arhiveze tot ceea ce văd într-un fișier digital care nu va mai fi deschis niciodată și nu va servi la nimic.
Ce rol are arta stradală în a surprinde oamenii
Astăzi există foarte multe moduri de a înțelege arta în spațiul public.
Există o infinitate de configurații ale publicului. Abordări multidisciplinare. Alegeri diferite legate de loc și spațiu. Colaborări între spectatori și performeri. Lucrări cu o puternică dimensiune socială. Altele mai degrabă experiențiale. Unele de impact și mai greu de descifrat. Forme itinerante. Nenumărate posibilități.
Am sentimentul că anii și deceniile vor continua să treacă, iar publicul va căuta în continuare aceleași lucruri.
În primul rând, diversitate și posibilitatea de a alege.
În al doilea rând, o nouă ocazie de a trăi această convenție, acest ritual care este teatrul, dintr-un loc care să le permită să zboare, să gândească, să simtă, să-și înfrunte demonii și, în cele din urmă, să plece cu ceva de povestit și de împărtășit celor pe care îi aleg.
Pe scurt, să facă povara vieții puțin mai ușoară.
Povestea spectacolului PELAT
Numele spectacolului este PELAT. Există un trunchi de copac decojit (pelat în catalană), rămas fără scoarță.
Există un spațiu gol, la rândul lui dezgolit, fără decor.
Nu există text.
Nu există muzică.
PELAT a început să prindă contur în mintea mea în jurul anilor 2010–2011. O vreme am pus sub semnul întrebării anumite convenții teatrale folosite atunci când publicul era invitat să colaboreze sau să participe.
Timp de mai mulți ani, ca spectator, atunci când vedeam spectacole care implicau participarea publicului, nu eram întotdeauna de acord cu felul în care era abordată această relație. Simțeam o anumită respingere când observam cât de des spectatorii erau ridiculizați.
Acest lucru m-a ajutat să îmi dezvolt propria perspectivă asupra spectacolelor de stradă care implică publicul ca partener. Am ajuns să înțeleg că responsabilitatea este împărțită între performer și public. Și că una dintre modalitățile prin care îi puteam ajuta pe oameni să trăiască experiența în acest fel era să le ofer sarcini reale. Să lucrăm împreună pe parcursul spectacolului și să îi fac responsabili, la rândul lor, pentru acel moment unic care urma să se întâmple.
Îmi doream, de asemenea, să împărtășesc dragostea mea pentru meșteșug.
Pentru lucrurile făcute de mână.
Pentru imperfecțiunea și asprimea lor.
Pentru munca realizată fără mijloace tehnologice sofisticate.
Pentru valoarea contemplației și a tăcerii.
Pentru aprecierea muncii fizice și a efortului.
Pentru capacitatea de a râde de mine însumi și de anumite forme de masculinitate.
Pentru umorul universal.
Simțeam nevoia să creez ceva care să fie în același timp simplu și profund.
Un fel de ritual în care un singur om începe de unul singur și ajunge să fie înconjurat de o comunitate formată din sute de oameni care vibrează pe aceeași frecvență.
O călătorie de la individ la colectiv.
Ritualuri la care revii
Există o frază care m-a însoțit în ultimii ani și care m-a ajutat enorm. Funcționează mereu. Pentru mine a devenit o mantră:
Dacă te compari cu alții, ai pierdut deja.
Ce ai învățat despre oameni
Suntem unici. Este adevărat că tipul de umor pe care îl folosesc este universal și poate fi înțeles de oricine. Multe dintre reacțiile primare la râs sunt foarte asemănătoare, fie că mă aflu la Barcelona, în Coasta de Fildeș, în România sau în Coreea de Sud.
Ceea ce se schimbă sunt anumite coduri comportamentale, educaționale și socio-culturale, strâns legate de pulsul social al fiecărui loc, al fiecărei țări sau al fiecărui oraș. Observ acest lucru în felul în care oamenii ajung în locul unde urmează să aibă loc spectacolul.
În felul în care se organizează.
În felul în care se așază.
În felul în care vorbesc și discută între ei înainte de începerea spectacolului.
În volumul vocilor lor.
În privirile pe care și le schimbă oameni care, teoretic, nu se cunosc.
Așa că înțeleg că trebuie să ascult ceea ce se întâmplă în jurul meu. Să devin și eu parte din toate acestea. Nu uit niciodată că eu sunt străinul.
Ei sunt acasă.
Eu sunt musafirul.
Trebuie să surprind, nu să impun.
Ce te-a învățat strada
Să accept ceea ce se întâmplă și să răspund dintr-un loc bun.
Să spun da înainte să spun nu.
Că am o responsabilitate, pentru că am privilegiul de a-mi dedica viața acestei profesii.
Că trebuie să împărtășesc dintr-un loc al generozității.
Că atunci când întâlnesc o privire ostilă, nu ar trebui să presupun că este îndreptată împotriva mea.
Nu ai de unde să știi niciodată prin ce trece omul din fața ta.
