Sunt blondă, obsedată să nu mă îngraș când voi îmbătrâni, trăiesc fără grija întreținerii unei imagini care nu mă reflectă, dar mă urcă, fără a corespunde unui tipar de frumusețe actual, fără alegeri împrumutate, pe scurt incapabilă să intru în vreun ideal al societătii moderne.
Un CV polish încrezător
Nu mă interesează să plac, dar mă interesează să-mi plac, nu merg la cosmetică, nu mă pieptan când ies din casă și mă poti întreba justificat cum de am praf pe încălțări chiar și când plouă. I never belonged to a clean and polished world and I never will. Nu trăiesc nimic cu moderație niponă și mă supără că vulnerabilitatea a devenit astăzi doar estetică și rebeliunea mimată și atent curatoriată.
Trăiesc modest pe o stradă cu nume de poet, am o cadă bleu ciel din fontă veche, pereți pătați de cafea și vin, flori, în vază, tot timpul, cărti peste tot și lumânări care îmi devoalează și latura snoabă. Nu mă iau în serios niciodată, pentru că n-aș putea trăi sub povara responsabilității pe care ar presupune-o, chiar și doar ca pastrare a unei aparențe, un atare rol.
Prețuiesc libertatea de a fi, mai presus de beneficiile capitalizării gloriei. Îmi plac multe, toate reprobabile, toate “ condamnabile”, toate “inflamabile”. Scrisul e singura plăcere care nu se încadrează în categoriile de mai sus. Va aparea în câteva zile SAREF, un volum ca mine, liber, subțire, inadecvat cu timpul său. SAREF e un cuvânt care nu există, dar eu exist și cuvântul ăsta mă descrie. Nu fac pe deșteapta! Fiecare majusculă este litera de început a unei note personale care mă definește.
La tv cineva spune: statul a eșuat și mă simt bine că mai e cineva, și mult mai important ca mine, care e eșuat. Am eșuat în a fi un om al timpului meu, într-o țară care nu valorizează efemerul, frumusețea, emoția, unde tot ce e nou e privit cu suspiciune și exilat, după ce a fost analizat și de cele mai multe ori interpretat prost, într-un spațiu definit de “dissapointment and fatigue” (furată de la Celine), unde orice formă de idealism e sancționată sever. Aproape totul uniform, fără pistil, redundant, local, dar matcha, transparență, dar liaisons dangereuses, schimbare, dar ciclicitate, uscat totul. Slipul după piscină e singurul umed.
Cu acest CV cu polish încrezător, fac eu echilibristică prin viață. Nu mă vait, dar mă vait. Nu condamn, dar nu creditez. Nu judec pe nimeni, dar nu mă raliez decât cu cei ca mine.
Îmi folosesc viața pentru a face operă din ea
De scris mă folosesc pentru a deschide un spațiu autobiografic intim, pentru unii familiar, pentru alții anonimitate pură, unde expresia brută și violentă a afectelor mele îmi permite să pot spune că e și pentru cei ca mine loc pe lumea asta. Îmi folosesc viața pentru a face operă din ea. Asta fac!
Nu mă interesează zona criticii literare și nici recenzorii, dintr-un motiv întemeiat. Nici unii, nici alții nu folosesc verbe de subiectivitate, ori ele sunt necesare pentru a separa adevărul de percepția proprie. Certitudinea din banala propoziție “volumul este despre…” sună a vorbi despre un adevăr care, daca e să aparțină cuiva, îi aparține autorului. Doar el știe despre ce este cartea sa. Să nu fiu înțeleasă greșit. Nu mă refer nici la nivelul și nici la maniera de receptare a fiecăruia dintre noi, căci nu asta reclam.
Interpretările sunt personale. Mă refer la interpretarea personală, dată cu titlu de adevăr general, de necontestat. Nu scriu nici pentru că aș crede că un articol dintr-un ziar literar, fie el cel mai bine cotat, m-ar încorpora de la sine și în memoria oamenilor care citesc. Emoția e singura care generează memorabilitate și pe-asta, sunt sigură că o las. Nu pe toți, dar pe foarte mulți.
Mă intereseaza mai degrabă tot ce a adus fluiditate societății actuale, cât și efectele produse, dar și costurile.
Un experiment pe stradă
Am decis ieri, pe drum, să fac un experiment pentru a înțelege cum se văd poezia și poetul, din stradă, mai bine zis din viață, și să rog câțiva oameni, care nu știu cine sunt (le-am spus când i-am întrebat), dar cu care interacționez zilnic, să-mi pună o întrebare. Ce ar vrea să știe despre un om care scrie poeme, azi.
A ieșit acest mini-interviu, la care voi răspunde acum:
G (baristă în locul unde îmi beau cafeaua): De unde vă vin ideile când scrieți o poezie?
Ideile sunt de fapt cadre din memorie, actualizate în prezent, pe un fir asociativ, fie situații de viață în care mă aflu.
I (vânzator în shop-ul restaurantului unde îmi place să mănânc): Așa pur și simplu, dacă ieșiti undeva, cum sunteți acum pe terasă și stați la o prăjitură, va poate veni ideea unei poezii?
Doar așa mi se întâmplă. Altfel nu știu. Creativitatea mea nu se subordonează niciunui îndemn heirupist, pe care mi l-aș autoadresa. Scriu când am ceva de spus.
C (vânzătoare parfumerie): Vă stabiliți înainte despre ce doriți să scrieti, adică ideea poemului sau cum, că eu nu înțeleg?
Niciodată. Îmi stabilesc o idee doar atunci când scriu eseu. În poeme știu primul vers si apoi ce urmează curge, dar asta nu în afara unei stări de disponibilitate despre care nu am cunoștință, când e, de ce și când nu, de ce nu. Sunt exact în poziția lui Robert Frost ( păstrând proporțiile) care declara că nu a început niciodată vreun poem al cărui sfârșit să îl cunoască, pentru că a scrie poezie înseamnă a descoperi.
C (proprietar chioșc stradal/florărie): Când ați publicat prima dată, de ce ați făcut-o (la acel moment și nu înainte sau nu mai târziu)?
Am scris poezie din perioada studenției. Nu constant. Au fost și perioade foarte mari de timp în care mi-am dorit mai mult să trăiesc decât să analizez sau să descriu. Un efect al dinamicii vieții, în sine. Au fost și perioade când am fost atât de fericită ( și din fericire (care în opinia mea se trăiește și atât, nu se pune sub lupă că dispare), nu poate să se nască nicio creație) , încât nu am scris un rând.
Apoi am trecut prin etape în care am considerat că a publica înseamnă un fel de dezgolire sufletească, de o mai mare intimitate, decât dacă te-ai dezbrăca de haine și nu eram dispusă să fac asta. În 2019 am considerat la fel de intim gestul de a publica (și astăzi e la fel) dar nu l-am mai simțit un impediment. Ba l-am simțit o necesitate și o bună ocazie de a mă prezenta în fața lumii, în toată timiditatea mea, dar și în incisivul meu spirit eruptiv.
L (elev, 14 ani): Într-o lume atât de plină de stereotipuri, cum de puteți să mai scrieți liber?
Scriu liber, fiindcă trăiesc liber. Sunt aproape imposibil de sedus de moda de moment, de beneficiile de imagine, de dorința de a fi populară, de orice aspect care ar putea interfera cu modul meu de exprimare, temele care mă preocupă, individualitatea mea. Și mai presus de toate, semeață și solitară precum Serenissima în epoca ei de glorie, nu fac din ideea de a fi plăcută un obiectiv.
D (vânzătoare supermarket): Vă inspiră lucruri anume?
Da și Nu. Sunt mult mai prolifică în a scrie dacă este frig, dacă este înnorat, dacă am lumină diurnă rece, gri, dar clară sau lumina roșie, pe timpul nopții. Vara sunt predominant apatică, ocazional scriu. De inspirat o poate face o simplă declarație auzită la radio, ori un banal status de pe rețele al cuiva sau mirosul propriului guler de la palton care portează spre trecut, unul miros amestecat, de cartofi prăjiți, cu fum de țigară, cremă de corp și diferite parfumuri folosite de-alungul zilelor. Așadar, mă poate inspira, dar nu musai.
-------------
Tatiana Ernuțeanu a publicat Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra (Ed. Eikon 2020), Buletin de știri blues (Ed. Tracus Arte 2022), Sentimental Scara C (Ed. Eikon 2024). Grupaje ale poemelor ei au fost publicate în numeroase reviste românești, cât și traduse în engleză, franceză, spaniolă, fiind incluse în publicații internaționale.
Tatiana conectează mai multe zone de interes, fiind atât artistă de colaje analog și mixed-media, cât și eseistă. Printre practicile poetico-vizuale, pe care le abordează, se numără ilustrațiile, cărțile poștale și broderiile manuale.
Lansarea volumului SAREF va avea loc Joi, 2 iulie, ora 18:00, la librăria Cărturești Verona (str. Arthur Verona, nr. 13-15). Alături de autoare va fi Valentin Ajder, editorul cărții.
